Hristos la început de mileniu al treilea

S-a afirmat, nu de puţine ori, că viitorul nu va mai avea nimic în comun cu ceea ce a fost şi cu ceea ce este. Într-un cuvânt, nu va mai avea nici o legătură cu trecutul şi prezentul. Aceasta însemnând, practic, faptul că societatea contemporană a trecut de la o secularizare umanistă la un secularism dezumanizant. În acest context, lumii creştine nu-i rămâne decât o singură variantă, şi anume să propună societăţii contemporane, tot mai indiferentă din punct de vedere religios şi moral, noutatea Evangheliei lui Hristos, în permanenţă creatoare de cultură şi călăuzitoarea a omului spre propria mântuire. Creştinismul trebuie să-şi asume această mare responsabilitate într-o lume profund marcată de dezamăgirea multor contemporani faţă de civilizaţia tehnică ce încurajează un individualism feroce şi reamăgirea în aceeaşi măsură cu mirajul postmodernităţii. Pentru că, altfel, din această perspectivă, orice consens cultural rămâne fără nici un temei, degenerând într-un pluralism fragmentar, în cadrul căruia ştergerea oricăror norme şi reguli se conjugă cu absenţa oricărui proiect colectiv, în primul rând pentru că nu mai există absolut nici o moştenire comună, fie ea religioasă, culturală, morală, mentală etc.

Istoria formării naţiunilor europene este legată esenţialmente de evanghelizarea lor

Din perspectiva culturii creştine, a face abstracţie de această moştenire, existentă de mai bine de două milenii, nu înseamnă nimic altceva decât a te comporta ca un simplu amnezic care îşi caută în zadar puncte de reper. Pentru că, indubitabil, cultura europeană de ieri şi de azi nu poate face, nici pe departe, abstracţie de învăţătura biblică despre univers şi om. Istoria în sine a formării naţiunilor europene este legată esenţialmente de evanghelizarea lor. Nimeni nu poate aduce argumente serioase pentru a demonstra faptul că identitatea Europei s-ar fi putut constitui în afara creştinismului.

Marea întrebare pe care ne-o punem fiecare dintre noi astăzi, la început de mileniu al treilea, este legată, desigur, de modul cum Îl putem mărturisi pe Hristos într-o lume tot mai secularizată, tot mai detaşată de Dumnezeu, într-o lume care trăieşte şi se comportă ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Dincolo de orice, datoria oricărui creştin în lumea de azi este aceea de a incultura mesajul Evangheliei lui Hristos, care este destinat tuturor, fără nici o excepţie. Încetul cu încetul, credincioşii încep să înţeleagă noile aspecte ale culturii în lumea de azi. Pentru tot mai multă lume, sunt tot mai evidente marginalizarea credinţei şi dezrădăcinarea culturală, secondate de un exod rural pronunţat şi o urbanizare prost administrată. În ultima vreme, oraşul a devenit centrul culturii. La rândul ei, de-a lungul istoriei, Biserica a ştiut să creeze o cultură milenară în care ţăranul a devenit în mod firesc creştin, având ca principal reper biserica din mijlocul satului, ritmându-şi zilele şi activităţile după cadenţa clopotului ei. În marile centre urbane, în schimb, marea provocare culturală este, fără îndoială, indiferenţa religioasă. Ateismul virulent şi uneori instituţional, care a marcat cea mai mare parte a secolului al XX-lea, a dispărut aproape peste tot. Dar cultura dominantă este astăzi, mai ales în marile oraşe, marcată de scepticismul individual, relativismul moral şi indiferenţa religioasă (vezi P. Poupard, Credinţă şi cultură la cumpăna dintre milenii. Convorbiri cu Patrick Sbalchiero, Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2006, p. 190).

Cultura nihilismului şi neopăgânismul nu pot deveni o fatalitate

Acum, după nici un deceniu al celui de-al treilea mileniu, Biserica trebuie să-şi propună, în plan pastoral, o nouă evanghelizare a expresiilor multiple şi difuze ale religiozităţii contemporane. Pe de o parte, va trebui să ţină seama de tot ceea ce înseamnă sincretismul neoreligios şi prozelitism. Pe de altă parte, va trebui să se străduiască să reconstituie ţesutul social creştin, redescoperind rolul şi rostul parohiei şi evlaviei credincioşilor. În acest sens, o foarte mare importanţă o au pelerinajele, naţionale şi internaţionale. Suferinţa existenţială şi respingerea dimensiunii instituţionale a religiei nu pot fi combătute decât prin dialog, prin iubire, prin comuniune, ca expresii ale unei disponibilităţi autentice creştine. Cultura nihilismului şi neopăgânismul nu pot deveni o fatalitate. E nevoie mai mult ca oricând de o pastorală a culturii, care să contribuie la penetrarea activităţii umane de o trăire spirituală autentică. De fapt, pastorala culturii nu e altceva decât soluţia cea mai bună pentru noua evanghelizare (Ioan Paul al II-lea, „Discours au Conseil Pontifical de la Culture“, 14 martie 1997, Documentation Catholique, 1997, p. 405), respectiv vestirea cuvântului lui Dumnezeu către culturile contemporane.

Prin crearea condiţiilor unei noi culturi, această nouă evanghelizare va conduce la surmontarea dramei umanismului ateu. Nu există nici o îndoială privind faptul că Evanghelia poate conduce cultura spre perfecţiunea ei, după cum cultura autentică este deschisă Evangheliei (ibidem). În măsura în care culturile sunt sfinţite, sacralizate, în măsura în care are loc întâlnirea dintre Evanghelia lui Hristos şi oamenii acestui timp, se configurează o nouă dimensiune a lumii în care trăim, respectiv aceea a speranţei în împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa cum creştinismul a reuşit să penetreze profund păgânismul antic, iar Hristos a devenit principalul reper al atmosferei culturale a secolului al IV-lea (vezi H. I. Marrou, LâÉglise de lâAntiquité tardive, Paris, Le Seuil, 1985), Biserica de astăzi trebuie să purceadă necondiţionat la evanghelizarea culturilor prin inculturaţia credinţei. Acest lucru presupune o dinamică care să impună ca adevărul asupra istoriei creştinismului să fie restabilit.

Un nou umanism

Ţinând seama de fundamentele sale, creştinismul nu se motivează decât înnobilându-l pe om, restituindu-i demnitatea originară şi destinul veşnic întru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Acesta este punctul determinant în care se poate realiza inculturaţia creştinismului în lumea contemporană, punctul în care pastorala culturii să-şi poată atinge scopul, respectiv să confere lumii un nou umanism creştin, într-un nou mileniu creştin.

Un astfel de nou umanism, care lasă amprenta credinţei creştine asupra culturii popoarelor, ar putea deveni credibil în aceeaşi măsură pentru necredincioşi, ca şi pentru cei indiferenţi din punct de vedere religios. Cu o singură condiţie: activitatea pastorală să-şi găsească fundamentul în Revelaţia lui Hristos. Astăzi, mai mult ca oricând, e nevoie de un discernământ evanghelic deschis şi exigent, pentru a putea evita absolutizarea unor trăsături culturale în detrimentul Evangheliei, o Evanghelie care nu poate fi niciodată relativizată în beneficiul culturilor contingente. Cu blândeţe, respect şi speranţă, creştinii de azi se pot regăsi în spiritul unui nou mileniu, al unei noi culturi, dar în acelaşi Iisus Hristos, auzit şi trăit de toţi.

După cum sublinia un sfânt al Bisericii creştine, „trupul nostru moare dacă nu este hrănit“, iar „sufletul nostru se stinge dacă nu primeşte cuvântul lui Dumnezeu“ (Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, 4, 20, 7). Fără îndoială, o sintagmă absolut adevărată. În primul rând, pentru că societatea umană, dintotdeauna, se aseamănă cu o fiinţă vie, care are nevoie, în permanenţă, pe lângă hrana fizică, materială, de cea spirituală. Altfel, riscă asfixia, colapsul şi dispare.