Hristos, „mielul junghiat de la întemeierea lumii“

Care este sensul morţii? De ce viaţa are acest prag peste care a trebuit să treacă Însuşi Domnul Hristos? Există o legătură între moarte şi înviere? Acestea sunt întrebări pe care un mare duhovnic şi un apreciat autor de cărţi duhovniceşti, părintele Ioanichie Bălan, i le-a adresat unui alt mare părinte şi dascăl al nostru, Constantin Galeriu.

Un amplu dialog pe tema jertfei lui Hristos şi a Învierii Lui a fost publicat de protosinghelul Ioanichie Bălan, la începutul anilor â90, în volumul „Convorbiri duhovniceşti“. Găsim de cuviinţă să vă aducem în atenţie o temă potrivită cu ziua în care ne aflăm, când comemorăm jertfa pe cruce a Domnului.

Jertfă şi oferire de bună voie

La întrebarea părintelui Ioanichie Bălan, dacă există o legătură între moarte şi înviere, părintele Galeriu a răspuns: „Iisus Hristos, Domnul nostru, moare şi înviază! Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Moartea Lui este şi jertfă, pentru că este oferire de bună voie. «Venind Domnul spre patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…», mărturiseşte Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor. Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bună voie şi fără păcat, deci fără sămânţa morţii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are drept ţel viaţa. «Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viaţă» (V. Jankelevich), pentru un plus de viaţă. «Crucea, ca moarte a lui Hristos, dă morţii, prin ea însăşi, un alt sfârşit în biruirea morţii, adică inversează rostul morţii, făcând-o din moarte care pune capăt vieţii, moarte care se desfiinţează prin ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morţi cu moarte pre moarte călcând…» (Pr. Prof. D. Stăniloae, Crucea în teologia şi cultul Bisericii Ortodoxe, în Rev. Ort., nr.3/975, p. 406). Astfel, Paştile înseamnă deodată moarte, ca jertfă, şi Înviere; «trecere de la un mod de a fi la altul» (M. Eliade). Trecere care cuprinde aceşti doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere - ca trecere într-un nou mod de viaţă, la un plus de viaţă, la «mai multă viaţă» (Ioan 10, 10).

Aceasta o face Hristos Domnul, şi prin aceasta El ne descoperă condiţia, vocaţia noastră originară, vocaţia pascală a făpturii. Propriu-zis, Domnul o restaurează. Biserica Îl numeşte pe Hristos: «Paştile nostru.., Jertfa cea vie şi nejertfită…» (Cânt. Înv., Canon 4, 6). În Întruparea, Crucea, Învierea, Înălţarea la cer, Trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, Domnul ne descoperă taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descoperă din El, ca origine şi izvor al ei; mai profund, ne-o descoperă ca paşti din veci, înainte de însăşi întemeierea lumii“.

„Mântuirea noastră s-a făcut prin jertfă“

Părintele Ioanichie Bălan întreabă: „Avem un temei în acest sens în Sfânta Scriptură?“

Părintele Constantin Galeriu răspunde: „Revelator este în acest sens cuvântul Sfântului Apostol Petru: «Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa noastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi» (I Petru I, 18-20). Potrivit acestei descoperiri, trebuie observat şi spus că răscumpărarea, mântuirea noastră, s-a făcut prin jertfă, pentru că însăşi venirea noastră la existenţă s-a făcut tot prin jertfă. Astfel, creaţia întreagă este rod al jertfei. În acelaşi timp, celălalt apostol de taină al Domnului, Sfântul Evanghelist Ioan, contemplă «Mielul junghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. 13, 8). Şi Înaintemergătorul Botezător al Domnului, Sfântul Ioan, Îl vesteşte pe Hristos tot sub acest nume al jertfei: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29). În Sfânta Scriptură, mielul, după cum se ştie, are cu o distincţie unică: simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde şi numele proprii consacrate: «Mielul pascal», «Paştile Domnului» (Ieşirea 12, 11, 27). Creaţia se întemeiază pe jertfă, pe iubirea dumnezeiască, creatoare, şi în originea ei şi în mântuirea ei. Şi orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică. Fără jertfă nu se face nimic. Jertfa are în ea deja, în elanul ei, o sămânţă vie, un ţel, în timp ce încununarea acesteia este rodul, prăznuit pascal“.

Chipul bisericii cereşti

Protosinghelul Ioanichie: „Vedeţi o legătură şi mai adâncă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti?“

Părintele Galeriu: „Da! Jertfa este pascală, purtătoare de viaţă, tocmai pentru că prin Hristos se descoperă că îşi are temeiul în iubirea dumnezeiască. Iubirea este principiul şi al vieţii şi al învierii. Trebuie să vedem adânc jertfa, iubirea care este pascală, deci Paştile, înrădăcinat în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Sfântul Apostol Petru Îl contemplă pe Mântuitorul, precum s-a văzut, ca Miel nevinovat, deci în stare de jertfă, «mai înainte de întemeierea lumii» (1, 19-20). Într-o asemenea stare de oferire jertfelnică descoperă Domnul Însuşi unirea Lui cu Tatăl, din veci, când zice: «Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine» (Ioan 17, 21). «Locuirea» Unuia în Celălalt dezvăluie o comuniune sacrificială şi pascală în Preasfânta Treime. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede această comuniune sacrificială şi pascală extinsă de la Preasfânta Treime la întreaga creaţie. - «Iată - zugrăveşte el ca într-o icoană liturgică - un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva, având în mâna dreaptă o carte scrisă, pecetluită cu şapte peceţi… şi 24 de scaune înconjurau tronul şi pe scaune 24 bătrâni şezând îmbrăcaţi în haine albe. Şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar împrejurul tronului erau patru fiinţe rostind neîncetat: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine… Şi am văzut la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat». Şi Apostolul continuă, descoperind că «a luat cartea din dreapta Celui ce şedea pe tron (Cartea pecetluită e istoria făpturii, purtând în ea sensul existenţei noastre, n.n.). Şi când a luat Cartea, cele patru fiinţe şi cu cei 24 bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele Tău oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9).

Viziunea ne descoperă Liturghia cerească, reprezentată iconografic în cele mai multe biserici, în mijlocul celor patru fiinţe, semnificând creaţia, şi a celor 24 de bătrâni, semnificând umanitatea, aflându-se «Mielul». Iisus Hristos ni se descoperă «stând» deci înviat, dar ca «înjunghiat», deci în stare de oferire jertfelnică înaintea Tatălui. El oferă sacrificial creaţia, Biserica, după săvârşirea operei Lui mântuitoare. Dar o oferă în virtutea vocaţiei Lui eterne, de a fi El Însuşi ofrandă Tatălui. De aceea, în rugăciunea dinaintea jertfei Sale, rosteşte: «Acum preamăreşte-Mă Tu, părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 5). Slava Lui este tocmai această oferire, stare de jertfă primită de Tatăl în puterea şi bucuria slavei Duhului Sfânt. El este oferire din veci Tatălui, ca Fiu, iar acum oferă şi creaţia pe care o poartă haric în El, căci «Prin El toate s-au făcut». O oferă Tatălui, în strălucirea slavei Duhului Sfânt; bucurie pascală, contemplată de Apostol în imagini sacre: «şapte făclii de foc» - daruri ale Duhului Sfânt, imnul îngeresc: «Sfânt, Sfânt, Sfânt…», «cupe de tămâie» - rugăciunile pline de mireasmă ale sfinţilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocând chipul Bisericii cereşti“.

▲ „Ţesătură harică de jertfă şi înviere“

Protosinghelul Ioanichie Bălan: „Înţelegeţi astfel existenţa şi viaţa făpturii în lumina unei vocaţii pascale?“

Părintele profesor Constantin Galeriu: „Creaţia este o oglindire a acestui Paşti divin etern. Existenţa întregii creaţii este ţesătură harică de jertfă şi înviere, lucrată de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfânta Scriptură arată că totul începe prin jertfă divină şi se finalizează în lumina Învierii. Citim în Cartea Facerii: «A zis Dumnezeu: să fie lumină». Însuşi cuvântul Tatălui, adică expresia: «A zis», Îl descoperă pe Dumnezeu-Cuvântul, pe Fiul şi Mielul dat ca temelie «de la întemeierea lumii», pentru întemeierea ei. Iar în cuvântul divin e lumină şi viaţă. «Cuvântul era lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume» (Ioan, 1, 9); lumină şi viaţă strălucind în Duhul, Care «odihnea» deja deasupra apelor (Facere 1, 2)“.