„Hristos nu e din Fălticeni!”

Nici un creștin autentic nu poate fi antisemit. Din simplul fapt că întreaga noastră credință își trage rădăcinile și este, la rândul ei, o continuare a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și om începută - cu subiect și predicat - odată cu Patriarhul Avraam. Toată lucrarea divină în interiorul poporului ales, toată strigarea profetică bimilenară, toate frământările pentru păstrarea credinței relevate pot fi expuse simbolic într-un episod relatat în Cartea a patra a Regilor (capitolul 22). Acolo aflăm că regele Iosia (secolul al VII-lea înainte de Hristos) a fost cel care a găsit, prin preotul Hilchia, Cartea Legii pierdută de multă vreme între zidurile primului Templu din Ierusalim. Regele a fost literalmente șocat atunci când a constatat „amnezia” relevației din sânul poporului, care rătăcise dreapta cre­dință: „Auzind regele cuvintele căr­ţii legii, şi-a sfâşiat hainele sale”.

Fie numai și acest episod ne arată ce luptă memorială și spirituală a trebuit dusă de-a lungul vremii pentru ca tot ceea ce le-a grăit Dumnezeu evreilor să fie ținut minte și aplicat ca atare. E drept, formaliza­rea vieții religioase, ritualizarea ei excesivă au dus la răcirea cre­dinței în așa fel, încât a fost nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, tot în sânul poporului lui Israel. Însă cuvintele, minunile și Învierea Mântuitorului s-au consumat tot între evrei, iar primii apostoli și ucenici tot evrei au fost. Ulterior, prin răspândirea Evangheliei la alte neamuri, în special printre greci și romani, a făcut din creș­tinism prima religie universală a lumii, depășind barierele etnice și geografice. Însă toată baza cronologică a Bibliei, care este reprezentată de Vechiul Testament, are forță în continuare, căci sunt descrise raporturile dintre Creator și creatură, dintre Dumnezeu și om încă de la facerea lumii. Iar Noul Testament, cu venirea lui Hristos printre oameni, împlinește, rotun­jește cele scrise și întâmplate în zorii uma­nității. Totul se leagă, perfect!

Căci cum putem explica cele 77 de cărți ale Bibliei care se întind pe aproape 2.000 de ani, scrise de zeci de persoane distincte, de pe trei continente, în trei limbi diferite? Scrise de persoane care nu se știau între ele, de varii apartenențe sociale, de vârste diferite? Și care toate se leagă perfect, ca într-un puzzle întins pe milenii cu sens profund, tulburător, cu mesaj coerent și finalitate până în ziua de azi? Și toate, absolut toate vorbesc despre „plinirea vremii”, despre Mesia/Mântuitorul care va veni și va face cutare și cutare lucru - faptele Sale din viitor sunt descrise minuțios în Vechiul Testament.

Fie și numai această genealogie spirituală ne leagă ferm de destinul poporului evreu, trecut și viitor. La rândul său, Petre Țuțea spunea, cu totală îndreptățire: „Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Hristos nu e din Fălticeni”. Din aceste cuvinte memorabile înțelegem că se cuvine să avem o atitudine reverențioasă față de cei care au primit pentru întâia dată în istorie Revelația pe Muntele Sinai prin Moise, față de cei care au suferit pentru Cuvântul lui Dumnezeu printre neamuri ostile, față de cei care au fost prigoniți, deportați și uciși pentru că se închinau Lui.

De aceea, faptele petrecute zilele acestea în Israel ne îndurerează. Omorurile, rănirile, deportările și alte samavolnicii întristează fața Domnului, îndurerează inima creștinului autentic. Știu că sunt și frați de-ai noștri care poate se bucură în taină de acest conflict, însă aceasta înseamnă pustiire a inimii, încețoșare a minții, dezertare din statutul de creștin. Este ca și cum ți-ai arunca la coș istoria care a provocat Întruparea, care L-a adus pe Mântuitorul printre noi și a făcut posibilă Învierea. A Lui și a noastră...