Hristos şi moartea-înviere a timpului

În Hristos umanitatea este ontologic transfigurată şi ne este oferită posibilitatea de a ne înscrie voluntar, personal în imensa mişcare de sacrificiu în care Hristos consumă întreaga separaţie şi integrează în Dumnezeu universul. Înaintarea spre comuniune, spre interioritatea reciprocă, ea însăşi întemeiată pe creşterea sufletului în lumina divină, inaugurează pentru noi, încă de pe pământ, viaţa veşnică. Singurătatea îi împinge pe oameni către gnoze şi spiritualităţi fuzionale: "Omul agonizează atunci când este lipsit de orice comuniune cu altul. Dar şi comuniunea între persoanele umane agonizează când nu îşi află originea şi fundamentul în Dumnezeu, persoană infinită sau mai degrabă unitate infinită a persoanelor divine. Nu putem avea revelaţia celuilalt ca adâncime vie, ca sursă a unei vieţi fără limite, decât dacă Duhul Sfânt ni-l arată pe celălalt în Dumnezeu, în taina Dumnezeului personal care se revelează. Singura persoană care este sursă inepuizabilă de viaţă şi lumină este cea a lui Hristos. Numai în persoana divino-umană a lui Hristos, cunoscută prin focul Duhului, persoana umană se mântuieşte din infernul singurătăţii." Totuşi Dumnezeu nu se impune. Discreţia Sa infinită este temeiul libertăţii omului, pe care Hristos nu încetează să-l însoţească chiar în revoltă şi în disperare, aşteptând la poarta inimii omului ca un cerşetor al iubirii. Astfel coexistă în Dumnezeul cel viu bucuria iubirii treimice şi kenoza pe care o continuă în mod tainic. Părintele Stăniloae reia aici cuvintele lui Origen: "Hristos nu va lua deplina bucurie decât când întreg trupul Său o va lua" şi cel al lui Pascal: "Hristos va rămâne în agonie până la sfârşitul lumii."