Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Iaşi - chipul din fântâna timpului

Iaşi - chipul din fântâna timpului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 12 Iulie 2022

Iaşii sunt plămada unor stări de spirit, sub semnul cărora a curs timpul urbei moldave. Aceasta reprezintă în special pentru noi, românii, una dintre expresiunile cele mai pline de farmec ale sufletului românesc. De peste 600 de ani, potrivit hrisoavelor şi pergamentelor, cifră cu care nu e de acord tot soborul istoricesc, cetatea ce încununează regeşte dealurile cele mătăhăloase şi blânde ca sufletul moldoveanului, dealurile din Podişul Central, creşte şi descreşte şi mai ales se zideşte în inimile românilor ca un oraş paradigmatic. Citeşti în vârstele sale bătrâne ca într-un preţios palimpsest istoria noastră. Oamenii, generaţiile s-au succedat, s-au trecut, sadovenian vorbind, precum frunzele copacilor şi ierburile câmpurilor, dar lucrarea lor e înstelată cu eternitate. Chiar dacă urmele acestor fapte s-au şters şi despre ele se scrie doar în colbuite pagini de cronică sau se ştie din vorbele duse din om în om de-a lungul vremurilor, acestea se regăsesc în duhul aşezării, în sufletul ei inefabil. Iaşii, împerechere unică de sublim şi precar, aşa cum a fost dintotdeauna, sunt o stare de spirit. Târgul celest este toposul unde ne aflăm rădăcinile, coborând la începuturi. Ne găsim la Iaşi şi parcă suim în jilţuri şi retrăim aievea ceea ce-a fost înălţător în istoria noastră, dar la fel ni se relevă momentele de umilinţă, de păcătoşenie şi chiar de laşitate, de care nu e lipsit nici un popor de pe faţa pământului. Ne amintim, vieţuind în Iaşi, ori numai trecând mai mult sau mai puţin grăbiţi pe aici; oraşul fiind o carte vie de istorie, de intrarea glorioasă a lui Mihai Viteazul, de Unirea cea Mică de la 1859, sau de înălţătoarele momente ale anului 1918, când s-a pece­tluit Unirea cea Mare şi Iaşii erau capitala ţării. Ne vin în minte şi episoadele tragice, nu puţine, petrecute între murii cetăţii, de la tăierea de către turci, în Beilic, a capului lui Ghica Voievod, domnul care n-a încuviinţat cu preţul vieţii raptul Bucovinei, la regretabilul pogrom din 1941.

Iaşii sunt chipul nostru ca neam în fântâna timpului. Îi descoperi ca într-o oglindă în adâncul cel limpede cu apă neîncepută. Ima­ginile strânse aici ca într-un ceaslov de doi magicieni ai imaginii, Mihai Potârniche din Chişinău şi Eugen Harasim, recompun ca într-un fermecat mozaic chipul nepereche al cetăţii zidirilor, iubirilor şi sufletului românesc.

Cetatea e rodul lucrării oamenilor. Se întâmplă asta pretutindeni. Nu e altfel nici în burgul moldav. Şi în bune şi în rele privinţe, Iaşii sunt fructul strădaniilor ieşenilor. Cei mai mulţi au venit la Iaşi din tot cuprinsul românesc, dar şi de aiurea. S-au adăugat filonului omenesc băştinaş. Au fost atraşi spre acest loc nu ca fluturii de lumină, ci mai degrabă ca însetaţii de şopotul izvorului mântuitor. La Iaşi, cei sosiţi întru şedere vremelnică sau pentru totdeauna şi-au potolit nu numai setea, ci s-au hrănit spiritualiceşte şi s-au construit ca oameni folositori ţării lor şi lumii. Unii au rămas aici să dea măsura creativităţii, alţii au plecat către cele patru zări, dar au purtat mereu în suflete bobul de mărgăritar primit la Iaşi.

Ieşenii sunt, odată prinşi în plasma de spirit a târgului celest, un soi aparte de oameni. Clişeele de tot felul îi cataloghează ca fiind greoi, somnolenţi, din cale afară de sentimentali şi paseişti, după viziunea celor mai aspri judecători, ori visători în privirea dezmierdătoare a celor îngăduitori. Lentoarea poate îi defineşte uneori, dar nu inacţiunea. Dacă n-ar fi existat acţiune roditoare, Iaşii n-ar fi fost ce sunt şi în bine şi în rău în istorie. Oamenii sunt plăsmuitorii a tot ceea ce s-a săvârşit nobil în viaţa multiseculară a cetăţii, dar şi făptuitorii stricăciunilor, ce-au fost, la rându-le, cu duiumul în veacurile şi vârstele Iaşilor. Ieşenii şi locul acesta al celor şapte albastre coline se împreunează osmotic întocmai ca în faimoasa zicere a lui Mihail Sadoveanu, falnicul ieşean de odinioară, cel care a izvodit sintagma „Oameni şi locuri”.

S-au rotunjit 600 de ani de la atestarea în documente a Iaşilor. Dregătorii de azi ai cetăţii au găsit că se cuvine să însemneze momentul, să-l încrusteze pe răbojul timpului. O carnavalescă desfăşurare de manifestări de tot felul a avut loc vreme de luni bune. Poate ar fi meritat înainte de a porni la drum a se medita la tâlcurile faimosului dicton latin „Non multa, sed multum”. O astfel de torenţială curgere poate să-ţi distragă atenţia de la ceea ce este cu adevărat esenţial. Asemenea clipe memorabile n-au lipsit. Dar ceea ce rămâne până la urmă sunt zidirile. Acestea, constatăm după amar de vreme, mărturisesc şi azi despre ceea ce este peren, etern. Ar mai fi de adăugat, de ce nu?, şi cărţile. Cele două elemente au figurat în programul `Iaşi 600”. A reînviat în chip minunat Biserica Armenească, depozitara unei mărturii în piatră despre vechimea oraşului. Se primenesc vechile şi măiastrele zidiri din medievalitate sau din prima jumătate a secolului XX. S-au tipărit şi câteva cărţi ce vor vorbi, să sperăm, viitorimii despre acest Iaşi din anul 600 al existenţei sale. Mai rămâne să meşterim zidirile în stare a atinge splendoarea Trei Ierarhilor, Goliei, Cetăţuiei, Galatei. Ar fi semne cu adevărat nepieritoare ale acestui început de mileniu furtunos.