Iată, venim la nemuritorul Împărat!

În ambianţa Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşirii slujitorilor în sfântul altar, fiecare dintre diaconi este chemat de protos (adică de cel dintâi dintre sfinţiţii slujitori, care şi prezidează slujba) să se împărtăşească din Sfântul Potir prin cuvintele Apropie-te diacone!. Răspunsul fiecăruia dintre diaconi debutează cu o frază de valoare paradigmatică, al cărei sens şi rost devansează individualitatea superficială, integrând-o în comuniune teandrică. Fraza respectivă este: Iată, vin la nemuritorul Împărat!

Sintagma liturgică de mai sus, denotând încă o dată genialitatea creaţiei liturgice a spaţiului eclezial ortodox, este o mărturisire şi concomitent o invitaţie. În primul rând, este afirmarea libertăţii personale, care determină şi animă venirea noastră la nemuritorul Împărat. Dinamica propriei personalităţi umane şi creştine ce gravitează în atmosfera impregnată de „mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu“ (II Corinteni 2, 14) experiază necesara împreună-fiinţare, transfigurată, în cazul nostru, în comuniune euharistică invitatoare, spre „a avea împărtăşire unul cu altul şi pentru ca sângele lui Iisus să ne curăţească pe noi de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). Afirmarea propriilor trăiri religioase, înţeleasă ca manifestare cu sorginte în acea „încredinţare a celor nădăjduite şi dovedire a lucrurilor nevăzute“, consemnată în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (11, 1), este completată de îndemnul unei viziuni comunicativ-sociale (în înţelesul societăţii casnicilor lui Dumnezeu) şi comunitar-ecleziale. Vin la nemuritorul Împărat reprezintă primordial reliefarea şi, în acelaşi timp, accentuarea propriei mele filiaţii duhovniceşti orientată hristocentric, dar, în acelaşi timp, înrădăcinată fraternal şi constitutiv în mădularele Marelui Trup prin acel Iată. Prezenţa lui Iată este îndemnul comuniunii şi dorul după darul întâlnirii tuturor înaintea pâinii şi a vinului binecuvântate, afierosite şi sfinţite, reprezentând, în acelaşi timp, indicatorul centralităţii îndumnezeitoare de care suntem invitaţi să ne apropiem şi să fim părtaşi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, într-o lecţie de misionarism chintesenţial, fundamentat onest pe calitativul relaţiei omului cu Dumnezeu, iar nu pe cantitativul prozelitismului beligerant. Vin la nemuritorul Împărat este pentru mine, Iată este pentru noi, iar amândouă sunt pentru Hristos-Domnul. Sfântul Nicolae Cabasila, în celebra şi binecunoscuta sa lucrare Explicarea dumnezeieştii Liturghii, subliniază resorturile misionare ale Bisericii celebrante, arătând că această chemare a tuturor prin fiecare „este ca şi cum s-ar spune: «Iată Pâinea vieţii, o vedeţi, deci alergaţi ca s-o primiţi!»“. Împletirea firească a personalului şi a comunionalului în Ortodoxie, fără transgresări forţate ale normalităţii lor şi fără diminuarea nici uneia dintre ele, se desfăşoară după o schemă arhetipală a concentricităţii, verificată îndelung în istoria bimilenară a Bisericii şi rodnică de tot atât timp. Biserica - Liturghia - Euharistia oferă cadrul şi garanţia unei adecvate comuniuni, atât interumane, cât mai ales divino-umane, precum şi atmosfera în care îşi găseşte rezonanţa deplină acel Iată, vin la nemuritorul Împărat! În Biserică, la Sfânta Liturghie, şi cu prilejul părtăşiei la Jertfa euharistică, toţi sunt chemaţi prin fiecare. Unul îi cheamă pe toţi, fiind el însuşi chemat de Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte. Nu numai aprecierea statică a propriei noastre fiinţe, relaţională prin creaţie, se împlineşte înaintea potirului, ci şi viitoarea noastră devenire duhovnicească se proiectează sub auspiciile împărtăşirii cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

Extrapolând cadrul împărtăşirii sfinţiţilor slujitori în sfântul altar, avem convingerea că răspunsul oferit de diaconi chemării la Hristos, Iată, vin la nemuritorul Împărat!, poate fi împropriat fără dificultate de toţi credincioşii care se împărtăşesc şi Îl primesc pe Hristos în mod propriu, deplin şi real. Asumarea nu înseamnă banala repetiţie a frazei de mai sus în cadrul cultului divin, ci mărturisirea misionară permanentă a bucuriei de a veni şi de a fi primiţi la nemuritorul Împărat, mărturisire care ne identifică şi, câteodată, ne distinge. Nu doar biserica (în calitatea sa de lăcaş de cult) trebuie să se bucure şi să fie martora inserării noastre în trupul hristic, ci pecetluirea noastră cu şi de către Hristos să capete caracter atitudional, să fie păstrată şi transmisă în tot locul şi în tot timpul. Începutul fiecărui an calendaristic este, prin excelenţă, momentul multelor şi variatelor dorinţe pentru perioada de timp ce urmează, împrejurarea în care fiecare îşi creionează sintetic şi recapitulativ aşteptările viitoare. Biserica a păstrat de peste două mii de ani verticalitatea mesajului său, nu dintr-o încremenire cu valenţe de neputinţă, ci datorită dragostei Celui Care ne cheamă mereu prin ea:

Apropiaţi-vă!

Iată, venim la nemuritorul Împărat!