Icoana lui Hristos – chipul asemănării Sale

Întrucât Hristos S‑a născut din Tatăl Cel nevăzut, El nu poate avea chip. Într‑adevăr, ce chip ar putea corespunde Dumnezeirii a Cărei reprezentare este absolut interzisă de Sfânta Scriptură? Dar din momentul în care Hristos S‑a născut dintr‑o Maică ce poate fi văzută, El are firește un chip care corespunde celui al Maicii Sale. Iar dacă arta nu L‑ar putea înfățișa, ar însemna că El nu S‑a născut decât din Tatăl și nu S‑a întrupat. Dar așa ceva ar fi împotriva întregii iconomii dumnezeiești a mântuirii noas­tre... Singura icoană a lui Hristos este și se numește cea a formei trupeşti, care poartă, adică, trăsăturile înfățișării și toate celelalte trăsături exterioare. În acest fel este descrisă icoana Domnului Hristos în scrierile Sfântului Teodor Studitul. Definiția, de o minunată limpezime, este scrisă de Sfântul Teodor ca răspuns la acuzele iconomahilor. Argumentarea acestora se baza pe imposibilitatea cu care s‑ar confrunta arta bisericească în a iconiza Persoana Mântuitorului într‑un mod potrivit și deplin. Iconomahii susțineau că icoana Cuvântului trebuie să descrie deplin ipostasul celei de‑a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică să descrie cele două firi, cele două naturi ale Mântuitorului Hristos, atât cea omenească, cât și cea dumnezeiască. Prin culori, spuneau aceștia, nu se poate reprezenta însă decât chipul persoanei, în vreme ce natura celor două firi, unite, dar neamestecate, nu poate fi descrisă. Așadar ortodocșii dreptmăritori erau acuzați de idolatrie întrucât venerau un chip, cioplit de mâna omului, care nu înfățișa deplin pe Domnul.

Definiția Sfântului Teodor conține două adevăruri foarte importante. În prima parte se arată de ce este îngăduită iconizarea Mântuitorului, subliniind faptul că negarea icoanei duce implicit la negarea Întrupării Cuvântului. În vreme ce a doua parte a fragmentului arată ce anume pictăm în icoană, cum iconizăm ipostasul dum­ne­zeiesc‑uman al celei de‑a doua Persoane a Sfintei Treimi.

Înainte de Întrupare, legea vechi‑testamentară interzicea reprezentarea Domnului pentru că nimeni dintre cei vii nu văzuse chipul Său (Exod 20, 1). În textul de mai sus, Sfântul Teodor face o distincție foarte importantă, și anume că iconizarea nu poate avea ca subiect chipul cel dumnezeiesc al Cuvântului, chipul lui Hristos Cel născut din Tatăl. Icoana arată chipul lui Hristos după mamă, adică chipul omenesc al ipostasului Său de după întrupare. Icoana se naște în Biserică odată cu Întruparea Cuvântului. Domnul a luat chip de rob și de aceea chipul Lui poate fi întipărit în materie cu ajutorul culorilor sau al pietrelor de mozaic. Prima icoană a chipului Său este făcută de Însuși Domnul Hristos care Își întipărește fața pe năframa trimisă regelui Avgar. Domnul întipărește pe năframă asemănarea chipului Său, iar nu a naturii Sale. Acest fapt este întărit de Sfântul Teodor, care afirmă că singura posibilitate de a iconiza pe Domnul este să pictăm trăsăturile exterioare ale înfățișării Sale. Pe lemnul icoanei nu descriem întreaga Persoană a lui Hristos,  ci numai înfățișarea Sa exterioară. Atunci când Îl înfățișăm pe Dom­nul, nu‑I reprezentăm nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoa­na Care, potrivit termenilor dogmei de la Calcedon, unește în Sine în chip negrăit – neamestecat și neîmpărțit – cele două naturi, cea dumnezeiască și cea omenească.

Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, dar și scrierile Sfântului Sinod de la Niceea afir­mă același lucru: pictura, partea trupească a celui scris măr­turisește forma și figura acestuia ... Icoana Dumnezeu‑omului nu este altceva decât o asemănare care înfățișează partea trupească, înfățișarea exterioară a chipului Său.

În vechile erminii de pictură,  chipurile erau descrise doar prin inventarierea unor anumite caracteristici morfologice ale ipostasului. Aceste trăsături caracteristice (αχώριστα υποστατικά ιδιώματα) erau cele care deosebeau pe un om - ipostas, de un altul. Prin urmare, suma acestor trăsături caracteristice constituia pentru bizantini chipul sau înfățișarea exterioară a chipului, asemănarea.

Caracteristicile ipostatice nu descriu natura sau esența ipostasului. Arată doar asemănarea, înfățișarea exterioară a ipostasului, adică modul acestuia de a exista. Așadar icoana nu se identifică cu ipostasul, nu este ipostasul, ci numai forma exterioară a ipostasului. Icoana este o scriere care imită imaginea și suprafața ipostasului.