Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Icoanele cerului

Icoanele cerului

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 18 Iulie 2017

Intrasem în monumentalul hol al Palatului Culturii din Iaşi şi avusesem dintr-odată senzaţia că mă aflam sub bolta cerească, ori de-a dreptul dedesubtul acelor tâmple ce susţin ca nişte umeri ciclopici turle-nalte de biserici, de unde ne îmbrăţişează cu dragostea Sa Părintească Pantocratorul. Înaintea privirii se apropia şi depărta ca într-un prelung şi de poveste traveling un crucifix zburând flutureşte şi rotindu-se din când în când ca o elice de aeroplan. Mă năpădeau impresii părelnice, jucăuşe, aidoma celor din ceasul îngânării zilei cu noaptea. O luminiscenţă parcă izotopică pulsa dinspre acea plăsmuire ca de vis şi dezghioca din corola unei flori divine lăuntrul cel miezos, urcând dinspre izvoarele universului. Crucea, înfăşurată într-un voal albăstrui, cu irizări de omăt, trona graţioasă şi smerită ca cel mai neasemuit pavoaz, mărturisind simbolul său de jertfă supremă. În sobor, jur-împrejur, la parterul şi etajul grandiosului hol, se strânseseră alte şi alte privelişti ale sacrului, metafore în culori domoale, dar străluminătoare, curate limpezişuri de ape din iezere montane, întinsuri de preţioase transparenţe. Fiecare prapur translucid se întrupa într-un iconostas şi toate laolaltă se înlănţuiau, generând o cântare psalmică izvorâtă din logos biblic. Îmi purtam privirile să cuprind în horirea lor aceste corole de luminii. Cerul scoborâse pe pământ coloanele sale de ivoriu şi ne poftea să suim pe trunchiurile lor spre făgăduitoarele şi înmiresmatele grădini ale raiului din tării. Aceste icoane ale cerului, cum percepeam eu „Coloanele luminii”, cele ieşite de sub penelul unei artiste cu vocaţia transpunerii sacralităţii în ipostaze originale, unele ale revelaţiei ideatice şi poetice. Creaţiile pictoriţei Miruna Budişteanu metamorfozau un spaţiu de o monumentalitate impunătoare, îi amplificau măreţia şi-l încărcau polifonic cu sonuri în acorduri sacre, sfinţindu-l. Acel ­imens hol ieşea din marginile concrete ale volumetriilor sale, se urieşea spiritualiceşte şi se înscria pe orbita cosmicităţii.

 „Coloanele luminii”, suita de lucrări de artă monumentală de inspiraţie sacră, expuse în holul de onoare al Palatului Culturii din Iaşi, pot fi catalogate, la o grăbită şi superficială vedere, drept nişte benere, unele meşteşugit zugrăvite, rafinat colorate, în tonalităţi armonic muzicale. Aceste zugrăvituri, pogorând din cer, cele mai multe în tempera, pe un suport anume ales, vellum film, ce le asigură verticalitatea în pofida dimensiunilor mari, sunt însă cu mult mai mult şi cu totul altceva. Creaţiile Mirunei Budişteanu de această factură se înfăţişează a fi nişte poeme aşternute pe făşii luminoase, pe care slova se înseamnă cu minuţia, dezinvoltura şi exuberanţa caligrafilor orientali, dar se şi înveşmântă în acele culori tainice ale vechilor iconari, cu degradeuri subtil realizate, pecete a scurgerii timpurilor uitate. Din cadre, ce-s ale închipuirii, vin spre noi chipuri de sfinţi care viază. Vorbeşte fiecare pre limba şi duhul său. Artista pune în operă o simbioză izbutită între naraţia textelor sfinte şi sugestia de natură cel mai adesea poetică.

Îndată ce ridici pleoapele se săvârşeşte o împurpurare ca de obraz, una ce tălmăceşte emoţia fără de egal a revelaţiei divine. Figurile şi siluetele, prinse-n caiere noroase, alcătuiesc fresce mişcătoare. Din toate se toarce firul poveştii seducătoare şi generatoare de comuniune. Iconostasele ­­grăiesc cu imponderabilitatea înalturilor, dar şi cu materialitatea existenţei pământeşti. 

Icoanele cerului, soborul acesta ce oficiază la altar la chemarea pictoriţei Miruna Budişteanu, slăvesc cu vibraţie şi în spirit isihast, defel patetic, ceea ce este omul ca făptură dumnezeiască în viaţa de acum şi în cea de apoi. Miruna Budişteanu reuşeşte această transfigurare metaforică şi simbolică pentru că trăieşte înduhovnicit şi are, prin har ceresc, buna stăpânire a uneltelor artei. Pentru artistă utilurile creaţiunii plastice nu sunt decât prelungiri ale gândirii şi simţirii efervescente. Şcolirea temeinică a şlefuit şi pus în valoare darul. S-a împreunat fericit formaţia plastică cu cea din domeniul arhitecturii, dobândită în Franţa. Această dezvoltare multidisciplinară i-a îngăduit să-şi gândească creaţia picturală în consonanţă cu incintele arhitecturale de mare respiraţie. E o împerechere ce o defineşte şi individualizează conceptual şi stilistic. Are loc o sporire de expresie şi mesaj în ambele sensuri. Lucrările semnate de Miruna Budişteanu se aşează în arcade, sub bolţi şi pe coloanele acestor zidiri ca nişte de preţ podoabe. La rândul lor, piesele picturale câştigă virtuţi nebănuite, sunt potenţate în imaginea lor de spaţiile acestea sublime. Viziunea şi modalitatea de lucru se adecvează întotdeauna cadrului insolit, dând naştere unei sinteze, în care se regăsesc elemente de artă medievală, preluate creator, tratate contemporan, alăturate unor stilistici şi limbaje de ultimă oră, în aşa fel rostuite ca să stimuleze gândirea, imaginaţia, dar şi să rezoneze cu palpitul sufletesc. Decorativismul, omniprezent, e ecoul măiestrelor tapiserii şi broderii putnene, dar cu marcă proprie. Elementele decorative nu au o valoare în sine, ci-s menite a reliefa mesajul, iluminând tâlcul cel ascuns primei receptări.

 Miruna Budişteanu se consacră viguros ca o voce distinctă şi distinsă a artelor plastice de inspiraţie sacră. Pictura ei nu e una descriptivă, ci metaforică şi simbolică. Aparţine în egală măsură trecutului şi contemporaneităţii. Zugrăviturile acestea doldora de semne şi însemne tâlcuitoare atrag atenţia, te determină să ridici capul, să-ţi îndrepţi privirile spre cer şi preţ măcar de clipe să rosteşti o rugăciune. Te închini icoanelor cerului. Se iscă o stare a contemplaţiei smerite, cum nota cu înflăcărare Octavian Paler cu privire la o altă expoziţie a Mirunei Budişteanu, găzduită tot într-un Palat, cel de la Cotroceni. Tuşat de ceea ce vedea scriitorul consemna: „Coloanele sunt flăcări, fâşii de materie luminoasă, translucidă, vie, ce transcende amplitudinea spaţială - constituie tot atâtea trepte spre Înălţare, paşi pierduţi ai istoriei absente, recuperaţi prin verticalitate, transfiguraţi în însemn spiritual.”

 Cu alte cuvinte, Miruna Budişteanu are harul dăruit de Dumnezeu să aducă prin priveliştile ei plastice cerul pe pământ, înstelând locurile cele binecuvântate cu noi frumuseţi. Invitându-ne să le vizităm, ne ridică cu sufletul purificat şi încântat înspre curăţia cerească.