Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ideea creştină: Artistul nu poate crea decât în lumina adevărului

Ideea creştină: Artistul nu poate crea decât în lumina adevărului

Un articol de: Emil Baltag - 19 Iun, 2007

▲ Prin creaţie, omul îşi deschide calea de acces către un mod de viaţă superior ▲ Este una din puţinele modalităţi prin care el îşi poate depăşi condiţia ▲

Privind cu mai multă atenţie la peisajul existenţial cotidian, înţelegem că trăim într-o vreme când lumea e din ce în ce mai grăbită. Deşi s-au înregistrat progrese uluitoare în domeniul tehnicii, suntem tot mai ocupaţi cu activităţile atât de diverse pe care le reclamă traiul cotidian şi problema timpului rămâne în continuare tot mai acută.

Acesta este, probabil, unul din principalele motive pentru care a scăzut atât de mult interesul pentru lectură, pentru cultură în general. Oamenii au tot mai puţin timp să citească o carte. De aceea, poate, un scriitor precum Adrian Voica, intuind care este orizontul de aşteptare a omului contemporan, se orientează în ultimul timp către acel gen literar în care, printr-o maximă concentrare a expresiei, se comunică cititorului mult în cuvinte puţine.

Aşa se face că în acest an, 2007, el vine cu un al doilea volum de versuri care satisfac aşteptările cititorului contemporan şi care, intitulat fiind „Distihuri noi“, este tipărit la Editura Panfilius. Este un volum de numai 176 de pagini, fiecare pagină conţinând un distih, dar care, graţie acestei concentrări extreme a expresiei, aduce o mare bogăţie de idei însoţite de o încărcătură afectivă pe măsură.

Stucturat în patru secţiuni importante, volumul aduce, ca şi celelalte care i-au precedat, aceeaşi diversitate tematică şi aceeaşi unitate, vizibilă atât la nivel ideatic, cât şi la acela al expresiei artistice. Este unitatea dată de frumuseţea şi profunzimea viziunii pe care autorul o exprimă aici ca, de altfel, în tot ceea ce scrie. Şi nu e puţin lucru într-o vreme ca a noastră, când încrederea omului în valorile autentice ale vieţii se clatină tot mai mult, să vii şi să afirmi tocmai aceste valori. Căci aceasta face Adrian Voica în tot ceea ce scrie. Fără a eluda marile şi gravele probleme ale existenţei, deci fără un fals optimism, el afirmă cu putere încrederea sa în tot ce e frumos şi luminos în viaţa omului, încrederea sa în triumful iubirii, în puterea purificatoare a artei, în puritatea şi inocenţa stării de copil etc.

O bună parte din distihurile volumului, mai ales din prima secţiune („Muntele alb“), se constituie într-o meditaţie poetică privind destinul creatorului de artă şi al creaţiei sale. Actul propriu-zis al creaţiei îi apare încă de la început autorului ca un drum fără de sfârşit, drumul purificator al nemuririi: „ Nu e «ogor» – cum unii spun la greu/ Ci munte alb, pe care urc mereu“ („Coala de hârtie“).

Poetul trăieşte în două universuri paralele, care desigur se şi interpătrund, ca şi cum ar avea două vieţi - cea obişnuită, a omului comun, şi cealaltă, sublimă, a creatorului de frumos: „Un an percum acesta sculptează două vieţi;/ A doua-i prelungirea eternei dimineţi“ („Creaţie“).

Creaţia artistică autentică înseamnă şi putere, o putere care uneori se ascunde sub aparenţe umile („Sinceritate“), dar care, în cazul marii creaţii, îl ridică pe creator la o asemenea altitudine existenţială, încât durerea venită din partea acelora care, neînţelegându-l, lovesc în el nu-l mai poate atinge: „Nu-l mai loviţi! De mult nimic nu-l doare,/ Iar piatra umilită de altar e“ („Eminescu“). O asemenea creaţie nu se poate înfiinţa în lume fără contribuţia Cerului, dar odată terminată, opera de artă vorbeşte celui care o contemplă despre strălucirile din Cer: „Te amestec cu Cerul, ca să capăt culoare;/ Voroneţul mi-e martor: din pridvor până-n soare!“ („Ctitorie albastră“).

Citind „Distihurile noi“ ale lui Adrian Voica, am înţeles o dată în plus cât de mare putere stă în actul creaţiei şi ce legătură (osmoză aş spune) există între concepte ca adevăr, frumuseţe, bucurie, putere. Artistul adevărat nu poate crea decât în lumina adevărului, desigur un adevăr de sorginte divină revelat lui prin inspiraţie. Ceea ce creează el este frumuseţe dătătoare de bucurie. Iar o asemenea bucurie este izvor de putere. O putere ce, aproape ca şi credinţa autentică, te ridică mai presus de cele omeneşti. O putere graţie căreia tu, creator sau cititor receptiv la mesaj, îţi poţi permite să priveşti cu umor chiar şi momentul final al vieţii: „Bătrâneţea e o mare sărbătoare/ Cu un tort pe care scrie:« La culcare!»“ („Frişcă cu cacao“).

Prin creaţie (nu numai artistică) omul îşi deschide calea de acces către un mod de viaţă superior. Este una din puţinele modalităţi prin care el îşi poate depăşi condiţia.