Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?

În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.

Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este - ai impresia citind asemenea analize - faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.

Dacă încerci să înţelegi ce vor să spună astfel de oameni, ce probleme ar vedea ei, dar şi ce soluţii, rămâi uimit de lipsa lor de deschidere faţă de obiectul discursului lor. Vorbesc despre Biserică, despre credincioşi şi despre preoţi, dar nu sunt în stare să conceapă o relaţie vie, autentică a credinciosului cu preotul şi cu Dumnezeu. Îşi imaginează o Biserică şi o relaţie după chipul lor. Nimic nu poate să treacă, conform unor asemenea analize, de o faţadă falsă, de o pioşenie doar afişată, de jocul unor interese meschine. După chipul lor, dincolo de interese oculte, de malversaţiuni închipuite, de intenţii de control al puterii nu mai există nimic.

Care este reacţia cea mai adecvată în faţa unor asemenea comentarii? Prima tentaţie este de a diaboliza, de a anatemiza, de a trimite în focul gheenei pe autorii unor astfel de texte. Ei sunt exponenţii vizibili ai unor interese oculte, atee, francmasone sau mai ştiu eu de care, sau chiar direct diavoleşti. Oricât de tentantă şi de la îndemână ar fi o asemenea reacţie de respingere, totuşi înfierarea nu este deloc în duhul iertării şi al iubirii ortodoxe. Ar trebui să îi vedem pe asemenea oameni, noi, cei ce ne străduim să ducem o viaţă ortodoxă, ca fiind incapabili încă de bine, că în sufletul lor încă nu s-a sălăşluit învăţătura cea bună a lui Hristos. În loc să îi condamnăm de pe acum la chinurile iadului, ar trebui să îi vedem în neputinţa lor de a recunoaşte binele şi să avem câte un gând bun pentru ei în rugăciunile noastre.

Astfel de oameni, care emit analize primite cu destul interes în anumite cercuri, nu concep că ar putea exista o realitate a Duhului, un adânc mai adânc decât noi înşine, şi că Biserica este, în ciuda unor inevitabile scăpări omeneşti, păstrătoarea unui Adevăr care ne transcende, dar ne poate şi îndumnezei.