Ideea creştină: Dulcinea del Toboso - neîntrecută în a săra carnea de porc

Cărţile de cavalerie sunt doar nerozii şi minciuni. Nu mai sunt pe lume cavaleri rătăcitori, nu mai credem în ei. Citim cu mirare, cu încântare, poveştile lor de altădată şi surâdem. Atât.

Şi-a dorit cineva să fie don Quijote? Cu siguranţă, nu. O admirăm pe Dulcinea lui, trăim cu el, alături de el, aspiraţia sufletului către ea.

Înainte de a face un portret al multvisatei Dulcinea del Toboso (pe numele ei întreg), voi vorbi despre concepţia care se reflectă în scrierea lui Cervantes despre femeile virtuoase - concepţie creştină. Ispitirea face dovada virtuţii unei femei. Femeia trebuie să vădească tărie de suflet, să nu se lase înduplecată de făgăduieli, de plocoane, de lacrimi. Trebuie să zboare spre dobândirea desăvârşirii care constă în a fi virtuoasă.

Femeia cumsecade ar semăna cu o oglindă de cristal supusă întunecării cu fiecare răsuflare care îi atinge luciul. Felul de a te purta cu o femeie virtuoasă seamănă cu modul de comportare al creştinilor cu moaştele: închinându-se, fără a le atinge. Femeia de treabă trebuie preţuită ca o grădină frumoasă, plină de trandafiri şi de tot felul de flori, al cărei stăpân nu îngăduie nimănui să se plimbe pe alei, nici să atingă vreo floare. Următoarele versuri concluzionează: „Cuminţenia e-un tezaur; /nu găsesc c-ar fi trăsnaie: / Sunt pe lume şi Danae/ Dar mai sunt şi ploi de aur.“

Într-adevăr, Cervantes pune în discuţie valorile principale ale creştinismului şi anume virtuţile. Nu doar femeia trebuia să fie virtuoasă; cavalerul pleca la luptă cu rugăciunea ca Dumnezeu să îi dea izbândă în lupte. „Lucrul de care avea cel mai mare nevoie lumea erau cavalerii rătăcitori“, afirmă don Quijote, afirmând de fapt nevoia de dreptate, de curaj, de iubire curată - căci „nu există cavaler rătăcitor fără de stăpână“. Întrebat de o fată, Sancho Panza dă următoarea definiţie a cavalerului rătăcitor: acesta ar fi cineva care ori iese ciomăgit, ori iese împărăţit; azi poate fi cea mai nefericită, cea mai nevoiaşă fiinţă, iar mâine poate avea regate. Aşa e şi sufletul: poate fi sărac în fapte bune sau poate fi prinţ în virtute.

Don Quijote vedea ceea ce alţii nu puteau să vadă: frumuseţea, nobleţea. Lumea văzută are o frumuseţe, pe care doar un suflet îndrăzneţ, înzestrat, ca al cavalerului nostru, o poate vedea.

Mă voi referi doar la Dulcinea lui, care e atât un ideal, dar este şi proiecţia frumuseţii sufletului său. Dulcinea este stăpână a inimii şi floare a tuturor virtuţilor. De o mare bunătate, este chemată să vină în ajutorul cavalerului când acesta este în impas.

E atât de trebuincioasă stăpâna pentru un cavaler rătăcitor, cum este pentru cer să aibă stele. Dragostea este o virtute definitorie a cavalerilor.

Cultivând antinomia, don Quijote o numeşte „dulcea mea vrăjmaşă“, vrăjmaşă care are o frumuseţe supraomenească, pentru că în ea se adeveresc atributele de frumuseţe cele mai cu neputinţă de gândit.

Dulcinea este singura stăpână a gândurilor cele mai ascunse: nu mai este posibilă nici o altă aventură cu vreo altă domniţă. Cavalerul şi domniţa trebuie să fie unul pentru celălalt, o apariţie mai mult cerească decât pământească.

Când Sancho Panza e trimis la Dulcinea pentru a-i înmâna o scrisoare din partea lui don Quijote, el nu o vede ca stăpânul său, o regină a frumuseţilor ce face perlele şirag, ci găseşte o femeie obişnuită, ce vântură două baniţi de grâu în bătătură, tare asudată şi cam slinoasă de atâta muncă, mai înaltă decât el cu o palmă, şi care, neştiind să citească, rupe scrisoarea şi o face bucăţi-bucăţele.

Don Quijote vede altfel cu privirea lui de îndrăgostit: el spune că boabele de grâu, atinse de mâna ei se transformă în boabe de mărgăritar; grâul, vânturat de ea, dă pâine albă. Făptura ei înaltă este împodobită de haruri sufleteşti. Iar mirosul pe care îl simte Sancho se datorează faptului că se miroase pe sine singur.

Aceasta este Dulcinea. În plus, se povesteşte despre ea că era neîntrecută în tot ţinutul când era vorba de sărat carnea de porc.

Dulcinea nu e doar o fantasmă a lui don Quijote - este nevoia sufletului de frumuseţe - pentru care creştinul îşi poate dărui viaţa, pentru care luptă cu forţe potrivnice - frumuseţe care nu este din lumea aceasta. Dacă frumuseţea pe care o vede cavalerul ar fi din lumea aceasta, el ar părea nebun. Altfel, e unul dintre personajele sublime, în care se regăseşte fiecare creştin.

Nu mai ştim a vedea că nu ar fi existat cultura europeană fără creştinism şi fără valorile lui. Ateismul cu crizele sale nu este decât o invenţie relativ nouă căreia îi cădem tot mai mult pradă, pentru că nu ştim să privim în urmă şi dintr-o dorinţă tot mai mare de autonomie, care duce într-o fundătură spirituală. A ne aşeza în afara creştinismului, înseamnă a ne prăbuşi odată cu Dumnezeul pe care îl negăm.