Ideea creştină: Exilul trupului şi exilul sufletului

Pentru a vorbi despre exil, trebuie să fii conştient de ceea ce înseamnă patria pentru tine. „Acasă“ ţine de o integritate a ta, pe care, părăsind-o, viaţa îţi poate părea imposibil de trăit. Acasă înseamnă legăturile tainice cu semenii şi cu o vecinătate care se lasă cunoscută şi cercetată, şi care în acelaşi timp te dăruieşte ţie.

Acum nu mai sunt graniţe. Poţi pleca şi te poţi întoarce. Ai libertatea de a merge oriunde în Europa. Nu mai există exil. Oriunde e casa, oriunde poţi sta, poţi locui într-un loc fără să simţi că ai trecut vreo graniţă.

Mă gândesc la cel puţin două personalităţi care au trăit exilul, care s-au confruntat şi au scris despre el. Mă refer la poetul Ovidiu şi la Sfântul Ioan Gură de Aur. I-au despărţit câteva secole, dar şi perspectiva creştină care pe Sfântul Ioan Gură de Aur l-a făcut să abordeze alt fel suferinţa.

Mai este astăzi plină de relevanţă problema suferinţei datorate înstrăinării? Mai trăieşte omul drama înstrăinării de acasă?

Poate mai mult ca oricând, omul e un înstrăinat. În primul rând e străin de el însuşi, de propria umanitate. Trăieşte cel mai adesea într-o lume a fantasmelor care ţin de aşa-zisa modernitate culturală: artistică, filozofică, ştiinţifică. Înstrăinat de propria sa realitate, omul ar avea nevoie de o antropologie care să-l redefinească în raport cu adevărata lui casă, cu adevărata lui patrie: sacralitatea. Anul acesta este centenar Eliade şi ar trebui readus în prin plan raportul omului cu sacralitatea, omul exilat din propria lui condiţie de om.

Ce ar trebui să facă omul conştient de pierderea a ceea ce are el esenţial, care-l defineşte şi care în ultimă instanţă îi asigură demnitatea de fiinţă spirituală?

Recitesc Ponticele şi Tristele lui Ovidiu. Exilat la Tomis, Ovidiu descrie mohorâtul cer, starea unei fiinţe prea pline de lacrimi şi prea întunecoasă pentru a mai râvni vreodată la anii glorioşi. Simţindu-şi potopul de lacrimi, se simţea ca un mort. La fel plângea şi soţia lui, care ar fi suferit mai puţin dacă şi-ar fi văzut fiica ori soţul arşi pe rug şi care ar fi vrut să moară şi ea. O întreagă elegie dedică Ovidiu lacrimilor şi suferinţei soţiei. Ea rămâne acasă şi el pleacă singur, într-o depărtare de unde nu se va întoarce nicicând. Singurătatea şi disperarea transpar în fiecare vers, în fiecare elegie.

Conţiinţa exilului ar trebui să provoace lacrimi.

La câteva secole după Ovidiu, conform sentinţei Sinodului de la „Stejar“, Sfântul Ioan Gură de Aur este depus din scaunul episcopal şi împăratul Arcadius cedează în faţa coaliţiei episcopilor potrivnici şi împărătesei şi semnează ordinul de exil. Sfântul Ioan este obligat să îşi părăsească locuinţa, lăsând acasă nu o soţie, ci o prietenă credincioasă - diaconiţa Olimpiada, căreia îi scrie epistole din exil. Perspectiva dragostei şi a comuniunii creştine diferenţiază în primul rând aceste epistole, majoritatea scrise la Cucuz, între anii 404-407.

„Aşadar, nu cădea, rogu-te!“ îi scrie Sfântul Ioan Gură de Aur Olimpiadei în epistola a VII-a. Câtă căldură în aceste simple cuvinte, câtă forţă inspiră ele! Un prieten îi oferă ca sprijin căldura lui, dragostea lui. Urmează şi argumente, desigur, dar cel mai important argument este un cuvânt de apropiere, un sfat pe care Olimpiada îl aştepta şi care valora cel mai mult.

Urmează explicaţiile, în centrul cărora este ideea că toate sunt poveşti în afară de păcat. Toate sunt vremelnice şi pieritoare şi nu vatămă cu nimic sufletul care veghează. Cele trecătoare curg ca apele unor râuri, exilul face parte dintre acestea.

Sfântul Ioan ridică ochii Olimpiadei spre Domnul care a suferit El însuşi mult. Îi aminteşte răstignirea Lui, în timp ce Baraba a fost cerut de popor să fie eliberat; surghiunul şi fuga împreună cu familia într-un pământ străin, tragedie pe care El a suportat-o deşi putea s-o oprească. Întors din ţara barbară şi ajuns la maturitate, s-a confruntat cu invidia şi pizma ucenicilor lui Ioan, cu calomniile ivite după începerea minunilor, cu necredinţa fraţilor. Mulţi s-au poticnit în vremea răstignirii, L-au încununat cu spini şi L-au îmbrăcat în mantie.

O mare tăcere învaţă sufletul din aceste întâmplări rememorate de Sfântul Ioan, o mare smerenie. Suferinţa are un sens profund şi necesar, de vreme ce Hristos, care ar fi putut să refuze paharul, nu a făcut-o. Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune, şi iată, cât suntem de slabi în faţa încercărilor de tot felul! Multă mângâiere aduce sufletului această privire către patimile Domnului. Şi învaţă sufletul să mulţumească pentru încercări, învaţă să fie bucuros.

Rămâne însă sfatul Sfântului Ioan, că toate sunt poveşti în afară de păcat, că păcatul aduce de fapt înstrăinarea şi exilul, că suntem obligaţi să ne reevaluăm semnificaţia cuvântului „acasă“ şi să nu golim de un conţinut spiritual acest cuvânt.

Acasă înseamnă ceva foarte simplu: înseamnă zâmbetul prietenului în care zărim lumina lui Hristos, dacă mai ştim a zări, dacă mai ştim a vedea. Înseamnă a trăi într-o apropiere pe care credinţa o face luminoasă şi a rosti în propria ta limbă un cuvânt de iubire sau o rugăciune. Lipsa acestora produce o înstrăinare de care e bine să ne temem şi să plângem, şi să ne dorim să fim acasă cu toţi cei care cred şi pe care îi iubim.