Ideea creştină: Filosofia Sfinţilor Părinţi

Filosofia este cea mai mare artă, zice Platon. Ea este cea mai înaltă muzică pe care a creat-o şi a intonat-o mintea omenească. Numai prin acordurile şi armoniile acestei muzici a filosofiei, înţelepţii lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cereşti, unde erau învredniciţi de epopeea divină a sublimelor idei şi unde se desfătau cu inefabila muzică a sferelor, muzica universală, cosmică.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greacă. Punând şi tratând cu eleganţă şi profunzime marile probleme ale vieţii şi spiritului omenesc, ale universului şi ale scopului nostru, filosofia elenă a dat adesea răspunsuri temeinice şi de o rară frumuseţe. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumuseţea gândirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu şi-l imortalizează. Drumul până la revelaţia frumosului e adesea dureros şi amarnic, dar răsplăteşte din belşug pe ostenitor. Se poate spune acelaşi lucru despre gândirea creştină? Gândirea Sfinţilor Părinţi - hlamida imperială a graţiei şi a frumosului? Ritmul şi armonia orchestrează elementele constitutive ale gândirii patristice?

Gândirea patristică e în primul rând o operă a harului şi a credinţei. Ea nu porneşte de la puncte necunoscute, nu bâjbâie şi nu se agaţă de soluţii efemere. Ea ţâşneşte din certitudinile nezdruncinate ale credinţei. Dar, pentru aceasta, gândirea patristică nu e mai puţin o filosofie. Având în tematica sa uriaşă să dezbată obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea şi omul, cu o logică şi o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creştină reprezintă o filosofie, „adevărata filosofie“, cum spun Sfinţii Părinţi, de orizont, proporţii şi adâncimi necunoscute până azi. Gândirea patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea, dimpotrivă, o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Dar această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adâncească forţele raţiunii profane.

Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştina este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, „filosofia noastră“ sau „filosofia despre Dumnezeu“, aşa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează, în fine, în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică: „Astfel, şi din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof“. Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevărata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat că acorda un interes prea mare filosofiei greceşti şi încerca să prezinte doctrina creştină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu şi utilizarea ei rezonabilă nu poate fi decât folositoare. Dacă mintea şi celelalte daruri cu care operează filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rău? Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: „Nimic nu-i mai preţios“ - zice el - decât cunoaşterea; cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune“.

* Pr. Ioan G. Coman (1902 - 1987) a fost profesor de Patrologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi a publicat sute de cărţi, studii, articole, recenzii, predici, note şi comunicări, însumând peste 8.000 de pagini, în limbile română, franceză şi germană