Ideea creştină: Iubirea cea întru Hristos

▲ Iubirea omenească nu-şi poate găsi suportul temeinic decât în iubire comună pentru Iisus Hristos ▲

Imaginând în poezia „Sara pe deal“ scena de iubire pe care o va trăi împreună cu iubita sa, Eminescu exclamă în finalul acestei poezii: „Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?“. Poetul a prins în cuvânt şi a comunicat, ca nimeni altul, trăirea celui pătruns de sentimentul iubirii. Este o stare atât de frumoasă, încât cel care o trăieşte simte că prin ea s-a ridicat în sfere înalte, cereşti, adică mai presus de ceea ce înseamnă propria sa viaţă de aici, de pe pământ.

Poate că tocmai de aceea rămânem uimiţi dacă, aruncând o privire spre peisajul social cotidian, vedem cu câtă uşurinţă se fac şi se desfac cuplurile. Rămânem uimiţi, mai ales, când vedem cum familii care, atunci când s-au întemeiat au avut la bază sentimentul iubirii, ajung, unele chiar în scurt timp, să se destrame. Iubirea care într-adevăr i-a însoţit pe cei doi la început s-a stins şi locul ei a fost luat de resentimente precum neîncrederea, suspiciunea, dispreţul, gelozia etc. Iar în unele cazuri chiar reversul iubirii, adică ura.

În faţa unei asemenea realităţi, în mod firesc ne vine în minte întrebarea: cum e posibil să se întâmple aşa ceva? Cum e posibil ca o trăire care îl apropie pe om de starea sfinţeniei şi pe care doar poeţii o mai pot comunica prin cuvântul lor, să se stingă şi să facă loc unor stări sufleteşti care sunt chiar opusul iubirii?

Am putea, desigur, să ne amintim de slăbiciunea firii omeneşti, de nestatornicia noastră, a oamenilor şi, pornind de la o astfel de realitate, să încercăm un posibil răspuns la întrebarea de mai sus. Dar, în ultimă instanţă, nu acesta e lucrul cel mai important. Mult mai important este să încercăm a ne da seama cum ar trebui să procedăm pentru ca iubirea să rămână sau, dacă în timp intensitatea ei s-a mai atenuat, în locul ei să se statornicescă înţelegerea, respectul reciproc, bunăvoinţa şi nu vreun resentiment oarecare.

Nu e deloc uşor să găsim răspuns la o asemenea întrebare şi, chiar dacă am veni cu unele păreri, totuşi una e teoria şi altceva este atunci când îţi este dat să traversezi asemenea experienţe. De aceea, probabil că cel mai bun lucru este să ne îndreptăm atenţia spre oamenii mai încercaţi, să căutăm posibile răspunsuri la problemele care ne frământă în viaţa şi învăţătura unor astfel de oameni, precum au fost sfinţii, mai ales aceia care au trăit în vremuri mai apropiate de noi, aşa cum a fost, spre exemplu, Sfântul Nectarie.

Ca îndrumător al măicuţelor din obştea mănăstirii din Eghina, el a văzut că una dintre acestea începea să nutrească pentru el sentimentele unei iubiri omeneşti. Într-o scrisoare pe care a trimis-o măicuţelor din obşte, Sf. Nectarie a clarificat, cum nu se poate mai bine lucrurile. Nu era cazul ca iubirea lor comună pentru Hristos să devină eros. Este o scrisoare în care, aşa cum spune autorul cărţii despre viaţa acestui sfânt, Sotos Hondropoulos, sunt surprinse „ascunzişurile rătăcitoarei iubiri omeneşti, adică ale iubirii care se îndreaptă direct spre o persoană, fără să treacă prin iubirea pentru Dumnezeu“.

Rezultă, între altele din această scrisoare că iubirea omenească nu-şi poate găsi suportul temeinic decât în iubire comună pentru Iisus Hristos. Ceea ce trebuie să-i unească în primul rând pe cei doi este iubirea pentru Hristos. Iubirea-eros să se cuprindă în iubirea-agape.

În caz contrar, iubirea omenească rămâne pe o temelie de lut. Cel puţin unul din cei doi ajunge să-şi facă din celălalt un idol. Şi cum omul, lipsit de sprijinul de sus, e fiinţă slabă şi schimbătoare, oricând iluziile pot deveni deziluzii. Ajunge, uneori, un singur gest, o singură privire pentru ca ceea ce a fost cu adevărat atât de frumos să se prăbuşească în neant.