Ideea creştină: Iula cea gheboasă

Fiecare fată îşi doreşte să fie dusă la altar. Visează clipa nunţii, visează rochia de mireasă. Aşa visa şi Iula, să meargă în faţa altarului. După cum povesteşte sfântul Nicolae Velimirovici, Iula nu avea părinţi, căci ei muriseră şi îi lăsaseră întreaga moştenire. Era bogată, dar foarte urâtă. Cu o cocoaşă mare în spate, ea însăşi se asemăna mai mult cu o cămilă decât cu o făptură omenească. Au fost câţiva tineri care au cerut-o în căsătorie. Ea s-a dus la biserică, în ziua hărăzită cununiei, dar mirele nu a venit. Istoria aceasta s-a tot repetat, astfel încât după câteva dezamăgiri, Iula a început să îşi piardă credinţa în Dumnezeu. Nu mai credea că Dumnezeu este bun. Răutatea oamenilor o îndepărtase şi de Dumnezeu şi de Biserică. Aşa se face că o găsim pe Iula în faţa părintelui Calistrat de la Mănăstirea Mileşeva, de lângă Sarajevo - părintele care urma să cunune cu altă fată pe băiatul cu care ea se logodise. O găsim hulindu-L pe Dumnezeu şi, în dorinţa ei de a-şi face dreptate singură, ameninţa că îl va ucide pe mire chiar în biserică, în timpul slujbei cununiei, urmând apoi să se sinucidă.

Lucrurile nu s-au întâmplat după cum a dorit Iula. Părintele Calistrat i-a scris o scrisoare tânărului aceluia, cum că nu avea să îl cunune în biserica din Sarajevo nici în duminica următoare, ci mai târziu. Astfel că nunta a avut loc în altă parte, fără ştirea Iulei. Dar, pe când însurăţeii se întorceau împreună cu nuntaşii de la cununie, s-a iscat o încăierare şi mirele a fost ucis. Dumnezeu făcuse dreptate. Părintele Calistrat i-a spus Iulanei să nu se bucure, să trimită pistolul cu care gândise să se sinucidă în piaţă, la vânzare, şi cu banii luaţi pe el să aprindă o lumânare pentru sufletul celui ucis.

Părintele Calistrat era un mare duhovnic. Părintele i-a vorbit Iulei despre iubirea cea cerească, despre rădăcina ei care este credinţa. I-a spus că numai când se va întoarce la credinţă va putea să asculte şi să înveţe despre dumnezeiasca dragoste care nu are de a face cu frumuseţea sau cu urâţenia trupului. Dumnezeu o făcuse urâtă tocmai pentru că o iubise atât de mult. Orbirea este mai rea decât a avea umerii strâmbi. Infirmitatea ei era nimica toată faţă de orbire şi părintele cunoscuse mulţi orbi, dar nici unul nu era necredincios, iar unii dintre ei cântau laude lui Dumnezeu mai frumos decât cei mai buni preoţi.

Iula a rămas în mănăstire cu numele de călugărie Casiana şi a învăţat evlavia de la părintele Calistrat. A devenit mireasa lui Hristos. A învăţat despre înţelegerea dreaptă a lui Dumnezeu ca iubire. Dumnezeul iubirii nu are îndreptăţire decât în Dumnezeul Sfintei Treimi. Aceasta este cheia întregii taine a Iubirii.

Iubirea pe care ne-a arătat-o Hristos este iubirea care exista mai înainte de întemeierea lumii. Hristos nu ţine seama de frumuseţea sau urâţenia trupului. El caută la roadele duhovniceşti şi cel mai adesea creanga răsucită şi încovoiată are cel mai dulce fruct.

Şi iată că după mulţi ani, când nici părintele Calistrat şi nici monahia Casiana nu mai erau, într-o dimineaţă ce urma unei nopţi în care a plouat fără contenire, o noapte de tristeţe şi de lacrimi, iată că la mormântul Casianei a fost găsit mort doctorul Sumrack, din Sarajevo. El lăsase două scrisori, una către un prieten, cealaltă către stareţul mănăstirii.

În prima scrisoare el dezvăluie prietenului său faptul că a fost unul dintre cei care nu şi-au ţinut cuvântul dat faţă de Iula. Că a fugit în chiar ajunul zilei hărăzite pentru cununia lor. Era pe atunci student sărac la medicină şi a profitat de banii Iulei, ea întreţinându-l la studii.

Au urmat apoi pedepsele lui Dumnezeu. Femeia cu care s-a căsătorit l-a înşelat, l-a batjocorit, fugind apoi cu tot ce adunase. În plus, era chinuit de o grea remuşcare. Casiana se călugărise şi toţi vorbeau despre sfinţenia ei. S-a spovedit părintelui Calistrat, care după o lungă pocăinţă l-a dezlegat de păcat, Casiana l-a iertat şi ea şi totuşi nu găsea mângâiere sufletului său. Dispreţuise altădată trupul Casianei, ca apoi să îşi dea seama că sufletul lui era mult mai urât decât îi era ei trupul. Ajunsese să o venereze mai mult decât pe o făptură omenească. O vedea a fi înger. Nu îndrăznea să atingă nici marginea veşmântului ei. În ea era o flacără şi o lumină, prin ea Îl cunoscuse pe Dumnezeu. De la ea înţelesese că există o prăpastie între iubirea trupească şi iubirea în Hristos.

Acum se simţea nevrednic să îşi dea sufletul lângă ea. Ştia că are să moară curând, vedea ţâşnind flacăra din mormântul ei. Locul acela e un loc sfânt, răspândeşte o mireasmă minunată. Ea primise şi crescuse copii din familiile sârbe şi musulmane, tămăduise bolnavii doar atingându-i, uşa bisericii i se deschidea singură. Creştinii îi spuneau Siiana (cea strălucitoare). Frumuseţea cea duhovnicească a sufletului, pe care nimic, nici osteneala, nici bătrâneţea nu au stins-o, înflorea pe chipul ei. Toţi îşi aminteau de ea ca de „cea frumoasă“.

Scrisoarea pe care tânărul o lăsase stareţului cuprindea o rugăminte: ca trupul lui ce-l târâse în păcat să nu fie îngropat între zidurile mânăstirii, ci departe, lângă râu. Râul să-l ducă şi mai departe, la mare.

Atunci când vom fi părăsit totul, când frumuseţea va păli şi bogăţia nu ne va folosi la nimic, cine ne va fi alături? Doar Hristos, Mirele. Şi atunci un orizont va fi, de mirese, şi ele vor primi chiar din mâna Lui darul, şi va fi sărbătoare. Vom vedea cât de dreaptă este linia orizontului şi cum întrece lumina acestor suflete toată mintea şi toată închipuirea. De acolo începe împărăţia cea nesfârşită a dragostei.