Ideea creştină: Poet al purităţilor celeste

Daniel Turcea (1945-1979), arhitect şi poet, ocupă un loc aparte în generaţia anilor â70. La nici treizeci şi patru de ani, o boală necruţătoare a întrerupt firul existenţei sale pământeşti. A avut timp însă pentru a lăsa în urma sa două volume de versuri: „Entropia“ (1970) şi „Epifania“ (1978), precum şi un număr apreciabil de poezii scrise în ultimul an de viaţă şi publicate postum (1982) sub titlul „Poeme de dragoste“.

Conştient fiind de iminentul său sfârşit, Daniel Turcea, mai ales cel din culegerea publicată postum, se refugiază în creaţie. O face însă cu atâta putere, încât teama şi orice altă trăire maladivă pe care omul firesc le încearcă în faţa morţii se convertesc în valori asemeni cărora altele nu mai poţi găsi pe acest pământ. Daniel Turcea devine astfel un model exemplar pentru cei care au reuşit, prin creaţie, să-şi depăşească condiţia umană.

Este însă, aşa cum s-a mai spus în presa vremii, o creaţie legată intim de valorile credinţei noastre creştine. Încă de la apariţia acestei culegeri, Eugen Simion afirma că aici dragostea este ca o „topire a erosului într-un concept mai larg de iubire de natură spiritualistă. Toată simbolistica dragostei e creştină. Poetul vorbeşte de mirii din Cana, de pace şi taină (...). O lumină ocrotitoare stăbate poemele care celebrează acum tainica epifanie“ („Scriitori români de azi“, III).

Discursul poetic - dacă mai poate fi vorba de aşa ceva în aceste creaţii - este redus la esenţă. Simpla înşiruire a unor cuvinte şi expresii, într-o sintaxă care este numai a lui, devine pentru poet modalitatea de a exprima tragedia morţii lui Iisus pe cruce sau sublimul unei trăiri ce s-a ridicat mai presus de fericirile şi nefericirile vieţii pe pământ: „şi ziua Sa L-a văzut om, murind / şi L-a primit pământul din mâna maicii Sale /şi n-a mai fost durere asemenea nicicând“ („Aici e poarta“); „era frumos, luminând/ cu inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea-nvălui trupul, focul/ nu-l putea-mbrăţişa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat“ („Arhe“).

Cuvinte sau sintagme aparent fără legătură între ele, îşi dezvăluie, la nivelul conţinutului, consonanţa din care se încheagă un sens superior - sugestie pentru starea celui care, din noaptea durerii şi a tristeţii se vede dintr-o dată transpus în lumina purtăţilor celeste: „în trupul acesta aproape înfrânt/ în sângele acesta potrivnic/ ce rug, ce rug şi-a aprins/ copleşitoarea sa viaţă!// sfârşeşte-te noapte,/ începi, taină“ („Anastasia“).

Nunta nu mai este, într-unul din poeme, unirea pentru această viaţă a unor miri obişnuiţi. Este o nuntă mistică, prin care cei doi se unesc într-o iubire care nicicând nu se va mai sfârşi: „Aleasă Doamna mea, tu nu ai teamă/ e Dragostea venind / neînserată/ e Dragostea ce nu va trece, nici din inimi/ pacea nu se va spulbera, rămâi mireasă/ fii crin curat şi fi-va pururi viaţă/ căci moartea te va duce în lumina/ de care nu putem acum grăi/ te răstigneşte sora mea oricărei patimi/ ca numai Dragoste şi Dragoste să fim“ („Nunta“).

„Poemele de dragoste“ ale lui Daniel Turcea aduc revelaţia unei lumi de o asemenea frumuseţe, încât despre ea „nu putem acum grăi“. Este lumea a cărei mare forţă stă, paradoxal, în blândeţea ei, în iubirea fără asemănare pe pământ, o lume în care omul poate deveni „candelă“ ce arde întru iubire. „dar eu unul sunt martor, eu am văzut/ acei oameni, blânzi, de neînfrânt/ învăţând nemurirea, ochii i-am putut privi. Suferinţa nu le mai putea micşora cu nimic fericirea“ („Asemenea dimineţii“). Într-un alt poem intitulat „Anastasia“, cuvintele şi sintagmele devin simboluri şi sugestii ale unei asemenea lumi. Extaziat, în faţa ei poetul exclamă: „ştiu, vom muri/ dar câtă splendoare“. Este strigătul de triumf al unui suflet care trăieşte revelaţia splendorilor Cerului şi în acelaşi timp credinţa fermă că moartea nu mai e decât un prag, o condiţie pentru a intra definitiv în această lume de splendori.