Ideea unei lumi absolut laicizate este falsă

Ca şi în cazul altor teme de actualitate, definiţiile privind laicizarea unei anumite părţi a societăţii contemporane au o relevanţă deosebită. De pildă, laicizarea nu este echivalentul laicităţii. Laicitatea înseamnă a te conforma ideologiei celor care nu împărtăşesc nici un fel de idei religioase asupra lumii, moralei, societăţii. În schimb, teoria laicizării corespunde unui program important de cercetare, având drept scop descrierea modului în care, în realitate, credinţele religioase, instituţiile şi structurile societăţii s-au schimbat de o anumită vreme.

Laicizarea presupune exclusiv materialism

Semnificaţia neutrală a noţiunii de laicizare/secularizare a supravieţuit până prin anii 1860, când a început să se nuanţeze, căpătând sensul de anticlericalism, de adeziune deschisă la valori şi atitudini materialiste (laice). Pentru prima dată, expresii precum „laicizarea artei“, „laicizarea politicii“ au pătruns în limbajul curent, sugerând faptul că, în general, gândirea, practicile şi instituţiile religioase încep să se laicizeze, adică să-şi piardă în foarte mare măsură semnificaţia lor socială (cf. B. R. Wilson, Religion in Secular Society, Watts, London, 1966).

Sociologul francez É. Durkheim a încercat să explice acest fapt printr-o teză care a contribuit în foarte mare măsură la lămurirea aşa-numitului „model ortodox“ al laicizării. Prin anii 1960-1970, această teză a fost reinterpretată, în sensul că funcţiile politice, economice şi ştiinţifice se detaşează etapizat de controlul religios, se organizează în mod autonom şi capătă un caracter mai deschis (apud A. Giddens, Émile Durkheim: Selected Writings, CUP, Cambridge, 1972, p. 245). Privind lucrurile din această perspectivă, industrializarea şi dezvoltarea galopantă a capitalismului echivalează cu o separaţie graduală între Biserică şi stat. În acest sens, este bine ştiut faptul că, în ultimele secole, în ţările din Europa Occidentală, funcţiile sociale ale Bisericii au fost preluate în mare măsură de stat.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în alte locuri din afara Europei Occidentale. De pildă, SUA n-au avut niciodată o Biserică naţională şi, în consecinţă, modelul diferenţierii sociale, legat de laicizare şi de Europa Occidentală, nu s-a aplicat niciodată. Mai mult decât atât, părinţii fondatori ai SUA au stabilit o separaţie clară între Biserică şi stat, ceea ce nu înseamnă vreun impediment pentru cineva în a-şi exprima, într-un fel sau altul, propria credinţă religioasă.

Religia nu se opune modernizării

Ideea că religia, ca fenomen universal, îşi pierde semnificaţia ei socială este lipsită de temei. De pildă, José Casanova, într-un studiu centrat pe Spania, Polonia, Brazilia şi SUA, a atras atenţia asupra faptului că, prin anii â80, influenţa religiei asupra vieţii sociale era una foarte pu-ternică. Autorul este de părere că religiile conservă o influenţă socială dominantă în viaţa cotidiană şi în cultura celei mai mari părţi a populaţiei globului.

De-a lungul secolului al XX-lea nu s-a putut confirma nici pe departe că influenţa socială a religiei ar fi contravenit în vreun fel modernizării şi modernităţii. Dimpotrivă, sociologul Peter Berger, unul dintre promotorii „modelului laicizării“ de prin anii 1960-1970, şi-a reconsiderat radical poziţia: „Afirmaţia că trăim într-o lume laicizată este falsă. Cu câteva excepţii, lumea în care trăim este puternic religioasă…“ (vezi P. L. Berger, The Sacred Canopy, Anchor-Doubleday, New York, 1967; The Social Reality of Religion, Penguin, London, 1973; Facing up the Modernity, Penguin, London, 1979; dar mai ales „Secularism in Retreat“, National Interest, 46, hiver, 1966-1967, p. 3).

Este adevărat că, în Anglia, de pildă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, adeziunea la Biserică nu însemna mai mult de 14% din populaţia adultă, în vreme ce în jur de 2,5%, pe la sfârşitul secolului, erau membri ai altor religii universale (L. J. Francis, P. W. Brierley, „The Changing Face of British Churches: 1975-1995“, în: D. G. Bromley, Religion and the Social Order, vol. 7, JAI Press, 1997, pp. 159-184). În SUA, în schimb, constatăm o evoluţie inversă, în sensul că apartenenţa la o anumită religie a crescut în mod regulat de la aproximativ 33% din rândul populaţiei (1890) până la mai bine de 60% (1970). În prezent, SUA, dincolo de ştiinţă, modernitate şi tehnologie, dispun de o viaţă şi o trăire religioasă dintre cele mai ridicate în rândul ţărilor lumii. Aşa cum subliniază Roger Finke într-o analiză privind „America laică“, „cercetările istorice asupra religiei din SUA nu confirmă modelul tradiţional de laicizare… Modernizarea n-a putut penetra America în noua eră a laicizării. Dimpotrivă, anumite semne demonstrează vitalitatea organizaţiilor religioase şi angajamentul durabil al oamenilor. Mai mult decât orice diminuare, cifrele privind practicile religioase confirmă o creştere rapidă a acestora pe parcursul secolului al XIX-lea şi o stabilizare remarcabilă a acestora în perioada secolului al XX-lea.“ (vezi R. Finke, „An Unsecular America“, în: S. Bruce, Religion and Modernization, Clarendon Press, Oxford, 1992, pp. 145-169).

În Europa Occidentală, oamenii manifestă o tendinţă crescândă împotriva oricărei religii instituţionalizate

Nu la fel stau lucrurile în Europa Occidentală, unde oamenii manifestă o tendinţă crescândă, din păcate, împotriva oricărei religii instituţionalizate. În spiritul absolut al postmodernităţii, laicizarea nu conduce neapărat la declinul credinţei în sine, cât mai degrabă la o pluralizare şi relativizare a ei. Fragmentarea credinţelor şi instituţiilor tradiţionale ale Bisericii lui Hristos n-a condus doar la o linie de demarcaţie între ceea ce mulţi pretind a fi „religie“ şi o anume „filosofie personală“, cât mai degrabă la o proliferare a tot felul de mişcări, curente şi cutume exotice şi neoreligioase. În măsura şi în ritmul în care religii şi biserici instituţionalizate dispar, locul lor revine unor adevărate surogate religioase. De pildă, în Islanda anilor 1990, potrivit World Values Surveys, doar 2% din populaţie merg regulat la biserică, în vreme ce 81% îşi afirmă credinţa în viaţa de după moarte, 88% spun că oamenii au un suflet alături de trup, iar 40% cred în reîncarnare. În Europa de azi se conturează tot mai clar principiul apartenenţei la o Biserică sau comunitate fără a avea o credinţă în spiritul acesteia.

Sincretismul religiilor, la fel de nociv ca secularizarea

De pildă, te poţi declara lejer ortodox, catolic, protestant sau neoprotestant, fără a împărtăşi nimic sau aproape nimic din credinţa şi valorile acestor confesiuni. Actriţa Nicole Kidman, prin spusele sale, reflectă întocmai această tendinţă de a refuza orice laicizare sau secularizare agresivă, în favoarea unui sincretism la fel de nociv: „Eu cred într-un pic de scientologie, de catolicism, de iudaism şi filosofii asiatice. Înţeleg câte puţin din fiecare, sunt un hibrid.“

Într-un studiu realizat în Anglia, privind valorile personale, s-a constatat că 60% dintre cei intervievaţi au răspuns că sunt „persoane religioase“, majoritatea fiind de părere că simt regulat nevoia de a se ruga, de a medita sau de a contempla. Doar o cincime dintre ei au afirmat că ar avea nevoie de o experienţă religioasă profundă (cf. M. Abrams, Values and Social Changes in Britain, Macmillan, Basingstoke, 1985). Sondajele arată consecvent că există foarte mulţi oameni care cred în horoscoape, în experienţe extracorporale, în percepţii extrasenzoriale şi în extratereştri (cf., între altele, M. Gardner, On the Wild Side, Prometheus, 1992).

„Revrăjirea“, însă, nu poate fi nicidecum o soluţie pentru viitorul religios al lumii. Omul modern are nevoie necondiţionat de o credinţă autentică, simte nevoia, ca dintotdeauna, să comunice cu un Dumnezeu personal, fără vreo raportare la un oarecare principiu impersonal şi universal absolut, în care nu se regăseşte. El a înţeles pe deplin că propria laicizare şi secularizare nu înseamnă nimic altceva decât laicizarea şi secularizarea societăţii în care trăieşte.