Ierarhia valorilor şi toleranţa

Ideea inconsecvenţei morale a indivizilor nu este deloc una nouă. De fapt, miza tuturor teoriilor morale, prin faptul că prescriu comportamente sau oferă regulile deliberării între diverse soluţii în cazul dilemelor morale, este tocmai de a elimina acest neajuns al omului: ele îşi propun să instituie un principiu al acţiunii bune, juste, în virtutea căruia să existe o unitate între gândirea, voinţa şi acţiunea noastră. Cu toate acestea, faptul că suntem cunoscători ai legilor morale sau ai Constituţiei ţării nu ne determină să acţionăm întotdeauna moral sau legal.

Orice acţiune, gând, cuvânt este purtător de valoare, în sensul în care, la originea lor, se află, conştient sau inconştient, o valoare din panteonul nostru, funcţionând ca un reglator pentru comportament în situaţia respectivă. Inconsecvenţa noastră apare ca urmare a faptului că pentru anumite tipuri de situaţii facem apel la anumite valori sau că, în situaţii similare, dar la momente de timp diferite, la baza deciziei noastre stau valori diferite. Însă aceasta s-ar putea să nu fie întotdeauna un defect, ci ar putea fi un semn al evoluţiei noastre. Dacă am preţui consecvenţa mai mult decât orice altceva, ar exista riscul să apreciem comportamente negative, dar consecvente. Mai mult decât atât, de dragul consecvenţei, am putea ajunge să ne comportăm mecanic, uitând că fiecare situaţie este unică şi că ea necesită atenţie specială pentru a nu scăpa din vedere vreun detaliu important. De aceea, omul trebuie să fie treaz mereu; vorbind despre trezvie, părintele Teofil Părăian atrăgea atenţia că aceasta are darul de a pune în evidenţă în special gândurile, înclinările, că este o supraveghere de noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi ulterioare.

Dilemele morale se traduc, de cele mai multe ori, în conflicte de valori, iar tragismul situaţiei rezidă în neputinţa sau neştiinţa noastră de a le ierarhiza. Se spune că îţi este Dumnezeu lucrul pentru care ţi-ai lăsa propriul copil să fie ucis. Exemplul bun este cel al Sfântului Constantin Brâncoveanu, însă realitatea vremurilor pe care le trăim ne demonstrează că ierarhia valorilor s-a răsturnat şi că nu dragostea şi credinţa se află în vârful piramidei, ci acele lucruri care ne fac viaţa mai simplă şi mai comodă. Prin urmare, ierarhia fiecăruia, ce reiese cu uşurinţă din alegerile acelui om, devine un instrument bun pentru caracterizarea sa morală. Prin prisma acestui fapt, a accepta un comportament înseamnă de cele mai multe ori şi a-l recomanda.

Discuţiile dintre persoanele care nu au acelaşi sistem de valori se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, un dialog al surzilor. Cu toate acestea, atâta vreme cât suntem conştienţi că fiecare om cu care intrăm în contact are propriile neputinţe, ispite şi încercări, adică atâta vreme cât îl întâmpinăm pe celălalt cu dragoste, relaţia noastră nu are cum eşua. Dacă mutăm însă această problemă la nivel social, situaţia se schimbă. Când avem de-a face cu grupuri de opinii care, acţionând pe baza propriilor valori, doresc să-şi promoveze interesele sau să câştige adepţi, trebuie să ne gândim bine pe care dintre acelea le acceptăm drept modele în societatea noastră. Există o diferenţă esenţială între legalizarea prostituţiei şi povestea din Pateric cu un avva care, întrebat ce face dacă un frate adoarme alături în biserică, răspunde că îşi pune genunchiul sub capul său ca să-l odihnească.

Putem spune că dumnezeul epocii noastre este diversitatea, în sensul în care acceptăm opinia lui Dostoievski că acolo unde nu este Dumnezeu totul este permis. Propovăduim toleranţa ca pe o supra-valoare care permite existenţa simultană a mai multor sisteme de valori, în speranţa că în felul acesta vom evita conflictele între indivizi sau între grupuri sociale. Însă toleranţa, în sine, nu este dragoste, ea este relativizarea tuturor valorilor. A fi tolerant înseamnă doar să accepţi că incompatibilitatea dintre tine şi celălalt este una esenţială şi că tu trebuie să ai grijă ca prin comportamentul tău să nu vătămezi libertatea celuilalt, să nu emiţi judecăţi de valoare la adresa alegerilor sale de viaţă, înseamnă să te retragi cu totul din viaţa celuilalt şi, totodată, să-l elimini din a ta.

Principala consecinţă a relativismului este absenţa autorităţii. Nu este vorba, din păcate, doar de absenţa unei autorităţi (absolute) la nivel social, această autoritate pare să dispară şi de la nivelul conştiinţei individuale, fiind din ce în ce mai puţin dispuşi să ne luptăm cu noi înşine, dar şi să luăm atitudine public, în faţa celorlalţi, atunci când situaţia o pretinde. În absenţa autorităţii, toţi devenim judecătorii tuturor lucrurilor şi nici unul judecătorul nimănui. Hristos este, simultan, demnitate şi dragoste - în funcţie de ceea se cere în situaţia respectivă, o accentuează pe una din ele, adică alege să mustre când este necesară mustrarea şi odihneşte, atunci când prin dragoste şi pace poate preschimba omul în bine. Atâta vreme cât vedem în autoritatea celui de lângă noi dragoste şi demnitate, nu o vom mai vedea ca pe un atentat la propria libertate, adică vom căpăta un criteriu de care să facem uz consecvent în alegerile noastre.