Ieroschimonahul Onufrie Frunză, omul păcii şi al tăcerii

„Când m-am hotărât să plec la călugărie, i-am spus mamei acest lucru şi s-a bucurat. Când a auzit tata, a vrut să-mi spargă capul cu un ulcior, dar eu, voinic fiind, l-am dovedit şi-am scăpat. Dar aceea a fost o ispită, pentru că după câţiva ani am mers odată pe acasă, iar tata mi-a zis: «Bine că te-ai dus la mănăstire, de-acum tu ai făcut un lucru mare, dar eu nu am făcut nimic în viaţ㻓, spunea părintele Onufrie despre intrarea sa în monahism.

Aprins de dragostea slujirii lui Hristos, Constantin, fiul lui Teodor şi al Profirei, din comuna botoşăneană Călăraşi, se închinoviază, la nici 25 de ani, în obştea Mănăstirii Sihăstria. Doi ani mai târziu, este tuns în monahism cu numele Casian. În anul 1946, se învredniceşte de harul preoţiei, pentru ca trei ani mai târziu să-i fie alături părintelui Cleopa la Mănăstirea Slatina, loc în care este iarăşi închinoviat. Se nevoieşte mai mulţi ani ca egumen la Schitul Graşi - Târgu Neamţ. În 1956, este numit egumen la Schitul Tarcău - Neamţ, iar mai târziu ajunge egumen şi la Schitul Rarău - Suceava. La schitul din nordul Moldovei există o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de care însuşi părintele s-a îngrijit să nu părăsească sfântul locaş. Se ruga mult la Maica Domnului, în faţa icoanei din bisericuţa schitului, dar şi în bordeiul din apropierea acestuia, pe care şi-l făcuse singur. Tot într-un bordei a stat şi după ce a fost dat afară din mănăstire, odată cu decretul. Patru ani s-a nevoit pe pământul unui credincios, îngrijea de 8 stupi şi împărţea din roadele muncii sale cu proprietarul locului.

Scopul părintelui era să nu fie cunoscut. Vorbea puţin şi în pilde, iar ca preot şi egumen nu a predicat niciodată.

Părintele Onufrie era un mare nevoitor, blând, smerit şi răbdător. În tinereţe, dormea într-un sicriu, pe care îl ţinea ascuns sub pat, ca să nu-i vadă cineva nevoinţa. Mai apoi, spre bătrâneţe se aşeza când şi când pe un pat micuţ, pe care nu se putea întinde, şi îşi sprijinea capul, în loc de pernă, pe o bucată de lemn. În ultimii ani ai vieţii, ieroschimonahul îşi odihnea trupul pe un scaun de lemn, acelaşi în care stătea în timpul rugăciunii. Dormea foarte puţin, în jur de 2-3 ore, seara. Noaptea priveghea în rugăciuni, mătănii şi lacrimi. „N-am venit aici la odihnă. N-ai nici o plată, dacă nu te osteneşti“, dojenea cu vorba părintele, mai mult ca pentru sine. La anii cei albi ai bătrâneţii, părintele Onufrie ajunsese să-i vadă pe toţi oamenii sfinţi, la o asemenea măsură a curăţeniei inimii ajunsese.

Dintre sfaturile pe care le dădea călugărilor, părintele considera de mare importanţă împlinirea pravilei şi mai ales a canonului. Unui frate începător i-a zis: „Un ucenic a întâlnit un bătrân la cimitir şi l-a întrebat ce să facă. Bătrânul i-a răspuns: « Dacă îţi vei păzi limba şi pântecele, vei ajunge sfânt».“

De asemenea, părintele Onufrie dădea mare importanţă păzirii minţii şi mai înainte de aceasta era foarte atent la păzirea de pricina păcatului.

A plecat dintre noi în ziua marelui praznic al Botezului Domnului din anul 2001. La înmormântarea sa, un părinte a spus: „S-a dus un stâlp al monahismului din România.“