Ierusalime, Ierusalime! Cetate a inimilor, cu istorie și duh

Cuvintelor inspirate ale Sfintei Scripturi li s-au alăturat și alte referiri despre acest loc sacru, unde Dumnezeu S-a revelat și unde preaiubitul Său Fiu, Mântuitorul lumii, a viețuit și ne-a oferit cea mai înaltă lecție de iubire, prin jertfa răscumpărării Sale.

Să vezi Ierusalimul înseamnă să afli istoria lumii, istoria cerului și a pământului, după cum spunea odinioară Benjamin Disraeli.

Într-o altă notă de apreciere se preciza că Ierusalimul, deși este cel mai strălucit dintre orașe, are, totuși, câteva perioade întunecate în istoria sa, dar care nu fac altceva decât să evidențieze și mai mult lumina sa. Se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni, făcându-se referire la istoria sa învolburată și la momentele tensionate prin care a trecut „Cetatea Sfântă”. Patria israelitenilor este centrul lumii, iar Ierusalimul este centrul țării, arătându-ne prin aceasta rolul important pe care l-a avut în istoria antică și, mai ales, în istoria mântuirii, în care această cetate măreață este prezentată drept sanctuarul celor trei religii monoteiste.

În vremea noastră, în acest loc despre care s-a scris și s-a vorbit cel mai mult, s-au realizat filme și felurite emisiuni și transmisii în direct, în lume, care expun, unele obiectiv, altele într-o notă subiectivă, aspecte legate de cele întâmplate  aici, de interesele religioase ori politice care pot fi influențate după prefe­rințele celor care le propagă în societate.

De-a lungul istoriei, Ierusalimul a primit diferite denumiri: Orașul Păcii, Cetatea lui Dumnezeu sau Cetatea lui David, Orașul Sfânt, ori Aelia Capitolina, după dorința împăratului roman Hadrian, care l-a transformat în colonie a imperiului. În veacul al VII-lea, arabii l-au numit Orașul Palat sau Casa Templului.

Istoria cetății depășește trei milenii, începând cu domnia regelui David, la a cărui poruncă a devenit capitala statului evreu, după cum ni se mărturisește în cartea a doua a Regilor (2 Regi 56). Sunt alții care afirmă că Ierusalimul ar avea o vârstă mult mai mare, mergând până la vreo 5.000 de ani, ceea ce înseamnă că aici au existat neîntrerupt o cultură și o înaltă trăire. Salemul, de asemenea, poate fi identificat cu Ierusalimul (Psalmul 76, 2), condus pe vremea lui Avraam de către Melchisedec, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt.

Fiul lui David, regele Solomon, a ridicat pe muntele Moria vestitul Templu, reconstruit ulterior de către regele Irod, care a fost distrus de Titus în anul 70 d.Hr. Cetatea a cunoscut, printre marii ei arhitecți și ctitori, pe evlavioasa împărăteasă Elena care, din mărinimia fiului ei, împăratul Constantin, a construit cele mai frumoase bazilici din câte s-au zidit vreodată pe pământul sfânt al Ierusalimului și în împrejurimi, peste 20 la număr.

În Ierusalim, orice pelerin va merge la Biserica Sfântului Mormânt, locul Învierii Domnului, va ajunge la un zid al vechiului Templu, numit Zidul Plângerii, dar și la moscheile Omar și Al-Aqsa, toate fiind dovezi ale celor trei mari culturi care s-au remarcat în Cetatea Sfântă.

Istoria Ierusalimului este în mare măsură cunoscută, dar, în același timp, sunt și perioade despre care nu avem detalii suficiente. Unii dintre istorici spun că cea mai problematică dintre controverse este legată de regele David, în acest sens contând foarte mult zona în care au fost scrise anumite pasaje ale istoriei Ierusalimului. Sunt și alte subiecte, care ori au fost tratate cu lipsă de respect, ori au stârnit felurite discu­ții în diferite medii, în funcție de versiunile care au circulat.

Nenumărate persoane, fascinate de Cetatea Sfântă, și-au dedicat ani mulți sau chiar întreaga viață pentru a scrie despre Ierusalim. Avem ca mărturie cărți ale unor pelerini care s-au bucurat de nenumărate ediții, începând cu cea a evlavioasei pelerine Egeria, sau a unui călugăr,   Daniel, care a vizitat Pământul Sfânt la începutul veacului al XII-lea. Ulterior, s-au adăugat numeroase mărturii din descoperirile arheologice, cum sunt cele realizate în ultima sută de ani, care, de asemenea, aduc lămuriri, dar și întrebări, cu privire la istoria acestui loc.

Noi privim din perspectiva cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi, din ce ne-a spus Dumnezeu prin aleșii Lui, profeți, oameni drepți, apostoli și urmași ai acestora.

Cetatea este așezată în Munții Iuda, pe un platou calcaros, înalt de 800 m peste nivelul Mediteranei, la o distanță de vreo 60 km de coasta acestei mări, fiind înconjurată de cunoscutele văi despre care ne vorbește Scriptura, precum Valea lui Iosafat, Valea Pârâului Cedrilor, ori Valea Hinoam.

Cetatea s-a numit „a lui David”, întrucât el a adus aici chivotul Legii, așezându-l pe Muntele Sionului, unde a construit un altar.

Succesorul său, Solomon, a înconjurat orașul cu zid și a înălțat edificii mărețe, palatul său uimind prin bogăție și frumusețe. În vremea exilului babilonian, Templul a fost dărâmat și multe dintre impunătoarele zidiri au fost distruse. La întoarcerea din exilul babilonian s-a zidit un nou templu, în vremea lui Zorobabel, iar printre cei care au contribuit mult la reconstruirea cetății s-a numărat și regele Irod, pe care unii l-au numit cel Mare, el încercând, prin realizările edilitare, să-i apropie pe supușii săi evrei, care îi erau ostili.

O parte dintre blocurile masive de piatră ale vechilor edificii datează tocmai din vremea lui Irod, care pot fi văzute până astăzi, stârnind nedumeriri despre felul cum au fost așezate acolo. Tot din acele răstimpuri există câteva turnuri, care se păstrează integral sau parțial, purtând nume date chiar de cel care le-a zidit.

În vremea sa, palatul lui Irod și turnurile acestuia dominau Ierusalimul. Zidurile refăcute aveau câteva porți, dintre care cele mai cunoscute erau poarta lui Efraim, poarta lui Beniamin, poarta Văii, poarta Fântânii, poarta Gunoiului, poarta Apelor. Tot Irod a construit fortăreața Antonia, în partea de nord-vest a Templului, în interiorul cetății Ierusalimului, care cuprindea, potrivit lui Iosif Flaviu, diferite locuințe sau dependințe, unele de un lux exorbitant. Această fortă­rea­ță, după cum ne spune același istoric, semăna, după dimensiuni, cu un oraș, iar prin dotări, cu un palat.

În vremea noastră, întâlnim în vechea cetate a Ierusalimului mai multe Porți: a Damascului, a lui Irod, a Oilor numită și a Leilor sau a Sfântului Ștefan, a Sionului, Poarta Nouă, Jaffa, a Gunoaielor, și Poarta de Aur (închisă), pe unde a intrat Domnul triumfător.

Rezidirea Templului s-a realizat în anul 20 î.Hr., adică în al 18-lea an al domniei lui Irod cel Mare. Construcția inițială a durat un an și jumătate, însă multe dintre rafinatele detalii și elemente arhitecturale au fost realizate mult timp după aceea, ele finalizându-se doar cu câțiva ani înainte ca Templul să fie dărâmat, la începutul deceniului al VIII-lea (70 d.Hr.), când flăcările l-au distrus în întregime.

Către acest loc deosebit de important pentru istoria mântuirii se îndrepta Mântuitorul Iisus Hristos în vremea lucrării Sale de propovăduire a Evangheliei. În acest Templu, Mântuitorul Prunc a fost închinat Domnului, după obiceiul locului, cum mărturisește Sfântul Apostol Luca, în capitolul 2 din Evanghelia sa. Aici Mântuitorul a predicat, a făcut nenumărate minuni și a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu, stârnind reacția potrivnică a fariseilor și cărturarilor. În ceea ce privește grandoarea Templului, Evanghelistul Marcu eviden­țiază mirarea unuia dintre ucenici, care spune Mântuitorului: Învățăto­rule, privește ce fel de pietre și ce clădiri (Marcu 13, 1).

Locul era păstrat cu sfințenie de către iudei, fiind o zonă în care cei care nu împărtășeau credința lor nu puteau trece, mărturie stând inscripțiile în limba greacă, ce interziceau, sub pedeapsa cu moartea, ca cineva din afara poporului iudeu să intre în zona sanctuarului. În puține cuvinte, inscripția păstrată parțial spune că nici un străin nu are voie să pătrundă în zona Templului, iar cine va fi prins se va face vinovat de propria sa moarte. Din această perspectivă putem înțelege răzmerița și arestarea lui Pavel, care a adus niște greci în Templu, după cum se arată în Faptele Apostolilor 21, 28.

Unele descoperiri arheologice vorbesc despre blocurile de piatră folosite la zidirea Templului, care cântăresc peste 400 de tone, având o înălțime de peste 10 metri, acestea fiind identificate și în alte zone ale cetății, datate din vremea lui Irod, sau chiar mai vechi. Irod a mai ridicat în Ierusalim și în alte locuri palate și construcții magnifice, cum ar fi la Poarta Jaffa, Palatul din Ierihon, la Herodion, în apropiere de Betleem, sau pe muntele Masada, la 425 m deasupra nivelului Mării Moarte.

Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre prezența Mântuitorului ­Iisus Hristos la Ierusalim de multe ori, venind din Galileea, călătorind prin Samaria, sau Ierihon, când trebuia să evite teritoriul locuit de samarineni. Călătoria pe vechiul drum de pe Valea Iordanului era mai lungă și mai dificilă. În zilele dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri, Mântuitorul a poposit în satul Betania, situat nu prea departe de Ierusalim, unde a fost uns cu mir de nard, de mare preț, prilej cu care a rostit cunoscuta pildă a celor doi datornici. Venind din Betania, după ce l-a înviat din morți pe Lazăr, Mântuitorul S-a îndreptat către cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei, și a trecut pârâul Cedrilor, pregătindu-Se pentru Sărbătoarea Azimilor, după cum se menționează în Evanghelia după Sfântul Ioan (11, 55). Mântuitorul a cinat împreună cu ucenicii într-o casă din Ierusalim, care fusese pregătită de unul dintre aceștia.

Cuvintele De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea arată că istoria Ierusalimului are înțe­lesuri duhovnicești deosebite care ne ajută să înțelegem lucrarea poruncilor. Fericitul Augustin ne spune: Cum există cetatea sfântă a Ierusalimului, în antiteză există și o cetate nedreaptă a Babilonului, de care aparțin toți cei răi, cum drepții aparțin Ierusalimului.

Fericitul Ieronim amintește, făcând referire la ziua când cetatea a căzut, cum se adunau mulțimi de oameni care plângeau, bătrânii îmbrăcați în zdrențe, privind de pe vârful Muntelui Măslinilor, distrugerea Sfintei Sfintelor. Ochii lor încă sunt fântână de lacrimi, mâinile încă le tremură...

Nu putem uita ce a spus Mântuitorul cu puțin timp înainte de a intra în Cetatea Sfântă: Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum își adună găina puii sub aripi, dar nu ați vrut. Iată, vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun, de acum nu mă veți mai vedea până nu veți striga binecuvântat fie cel ce vine întru numele Domnului. Evanghelistul Luca ne spune: Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura, și te vor strâmtora din toate părțile. Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale (19, 41-44).

Impresiile care s-au adunat despre acest loc sunt felurite. Ierusalimul are și o frumusețe proprie, mai ales la apusul soarelui, ca o închipuire a Ierusalimului ceresc, când culoarea pietrei zidurilor este incendiată de o lumină nepământească sau când primele raze ale soarelui îl arată ca un oraș de aur. Și totuși, frumusețea Ierusalimului nu se epuizează în aceste lucruri exterioare. Marile cetăți ale lumii nu se pot compara cu Ierusalimul, care este unic prin frumusețea idealului spiritual, fiind un gând dintre gândurile lui Dumnezeu, materializat în piatră și istorie.

Ierusalimul este cetatea cea mai evocată din întreaga istorie, creștină și necreștină.

Se cuvine ca pe ulițele lui să mergem cu smerenie, dacă se poate în genunchi și cu inima înfrântă. Cetatea este inundată de lumina Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii, iar cei care Îi urmează nu se vor afla niciodată în întuneric...