Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ierusalimul sufletelor noastre
Intrarea Domnului în Ierusalim, o intrare sărbătorească este, după cum afirma Bonsirven, "o adevărată parabolă în acţiune". În ziua solemnă care precedă cu puţin timp răstignirea şi învierea, Domnul vrea să înfăţişeze poporului, uimit şi cuprins de un entuziasm sacru, icoana anticipată a Împărăţiei harului, pe care o va întemeia.
În tradiţia ortodoxă, duminica aceasta se mai cheamă şi Duminica Floriilor. Era duminica înfloririi florilor. Era duminica sărbătoririi floriilor, şi Dumnezeu a rânduit ca în anul acesta, cu adevărat magnoliile şi florile şi pomii să fie înfloriţi. Pentru că aşa este întotdeauna, la sărbătorile mari ale Bisericii participă nu numai oameni, ci şi cerul şi pământul, şi cele de pe pământ, şi cele din cer. Este o legătură vie, directă, între om şi creaţie! Ramurile de finic şi stâlpările tinere smulse din grădini, cadrul primăvăratic, prezenţa asinului blând şi a copiilor care strigă "Osana", toate aceste elemente contribuie la întregirea unei imagini: aceea a lumii transfigurate, deoarece totul aici sugerează puritatea, însuşire ce va caracteriza întreaga zidire reînnoită prin har. Sărbătoarea de astăzi vine însă să ne aducă aminte tuturor care sunt faptele noastre cu care-L întâmpinăm pe Hristos Domnul în această Duminică a Floriilor. Noi nu avem voie să ne facem duplicitari. Nu avem voie să ne aliem cu cei care azi strigă "Osana!", iar mâine "Răstigneşte-L!", cu cei care astăzi Îl întâmpină pe Domnul cu rugăciune, iar mâine Îl ucid pe Domnul prin păcat. Hristos Domnul intră în inima fiecăruia dintre noi cu multă smerenie, cu multă dragoste şi cu dorinţa de a face din noi părtaşi ai Învierii. Nu ajunge să strigăm numai astăzi: "Osana!". Nu ajunge să fii creştin numai pentru o zi, iar a doua zi, sau în celelalte zile ale săptămânii, să uiţi şi să-L răstigneşti de fiecare dată. Ci trebuie să căutăm ca, o dată intrat în Ierusalimul nostru intim, în sufletul nostru, Domnul şi Mântuitorul nostru să-Şi găsească loc de odihnă, loc de Cină de Taină şi mai cu seamă să nu aibă în acest loc de taină nici Ghetsimani şi nici Golgota. Mântuitorul vine în cetatea inimii noastre cu bogăţia duhovnicească a celor şase săptămâni pe care le-am parcurs, în care ne-am străduit, după puteri, să facem binele. Evreii au urarea, pe care o rostesc an de an, de Paşti, "La anul viitor în Ierusalimul reînnoit!". Această urare poate fi un îndemn şi pentru noi, de a ne înnoi modul nostru de viaţă, în Hristos şi cu Hristos în Biserica Sa cea Sfântă. De astăzi, să încercăm, când Domnul intră în Ierusalimul sufletelor noastre, să încercăm să recuperăm ceea ce am pierdut şi să sporim ceea ce am dobândit în Postul acesta binecuvântat. "Să ne imaginăm că stăm şi noi undeva deoparte, ne invita Mitropolitul Antonie, şi urmărim într-o zi ca aceasta scena Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Să ne imaginăm că la un moment dat privirea lui se întâlneşte cu privirea noastră. Să nu vadă în ochii noştri pe cei care strigă astăzi: Osana!, şi mâine: Răstigneşte-L! Să rămânem ca şi Apostolii, ca şi mironosiţele care L-au plâns atunci când a fost prins. Să rămânem întru aşteptarea marelui eveniment al Învierii. Să nu fim printre cei care strigă prin faptele lor sau prin vorbele lor: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Ci să fim printre cei care, acum, că ştim cum s-au întâmplat lucrurile, printre cei care aşteaptă ziua Învierii, pentru ca această zi să fie printre noi, cei de azi, o nădejde, o bucurie, un înţeles nou al vieţii noastre de aici şi al vieţii noastre în eternitate".