Iluzii frânte şi aşteptări pline de speranţă

Cine se înşală hrănindu-se din iluzii va fi în final dezamăgit. Deşi sună oarecum dramatic, această constatare îşi dovedeşte atât de des veridicitatea încât pare a fi o implacabilă normă universală. Ori de câte ori percepem eronat realitatea şi nutrim obsesiv aşteptări în pofida evidenţelor, suntem pasibili de a intra sub incidenţa teribilei legi a deziluziei. Iar lista motivelor care conduc la această situaţie pare a fi la fel de bogată ca însăşi realitatea. Indiferent că este vorba de noi înşine, de ceilalţi din jurul nostru, de apropiaţi sau de necunoscuţi, de oameni simpli sau persoane influente, de copii, soţi, părinţi sau rude, mecanismul iluziilor funcţionează după acelaşi tipar: în ciuda aşteptărilor, lucrurile nu funcţionează întotdeauna aşa cum ne imaginăm sau ne dorim noi. Şi nu de puţine ori, spectrul acestor trăiri depăşeşte grijile mărunte ale cotidianului, invadând chiar şi zona cea mai sensibilă a vieţii spirituale: relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Cât de mult nu sperăm uneori ca Dumnezeu să ne rezolve problemele printr-o intervenţie miraculoasă şi care să implice, dacă se poate, cât mai puţin efort din partea noastră. De câte ori nu suntem tentaţi să evităm a ne autoevalua în mod responsabil şi realist, însă pretindem lucruri greu de imaginat pe motiv că, oricum, Dumnezeu este bun şi atotputernic? Şi exemplele de acest gen pot continua la nesfârşit, fiecare încheindu-se ca într-o rimă în neputincioasele întrebări: De ce nu face nimic Dumnezeu? De ce îi lasă pe cei nevinovaţi să sufere?

Faptul că Dumnezeu va schimba lumea în mod miraculos, aşa, ca dintr-o singură lovitură, era una din cele mai intense aşteptări ale poporului evreu din vremea Mântuitorului. Şi, după toate aparenţele, cei mai mulţi aşteptau această schimbare chiar din partea Învăţătorului Iisus, Care era, în viziunea lor, un profet nou, făcând minuni şi vorbind ca nimeni altul despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob. Toate speranţele lor erau legate de numele noului Rabi. Fără îndoială că problemele pentru care aşteptau o rezolvare erau multe, dar cea mai stringentă era legată de asuprirea romană: un regim de ocupaţie care impunea condiţii umilitoare şi greu de suportat pentru un popor cu o istorie atât de specială cum erau iudeii.

După câţiva ani de peregrinări în hotarele lui Israel, făcând minuni nemaiîntâlnite, propovăduind şi vindecând sute de neputincioşi, Învăţătorul Iisus, împreună cu ucenicii Săi, avea să ajungă până la urmă în Ierusalim - cetatea lui David şi capitala speranţelor poporului ales. Pentru cea mai mare parte dintre oameni, lucrurile păreau clare: acum a sosit momentul mult aşteptat. Un mare conducător a apărut în mijlocul poporului iudeu, iar perioada de glorie a dominaţiei romane se apropie de un sfârşit răsunător. Cu aceste gânduri, mulţimile cuprinse de mirajul irezistibil al izbăvirii politico-sociale, îşi aruncau hainele în calea Învăţătorului, salutându-I frenetic intrarea în capitală. „Osana“, strigau, „binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!“.

În fervoarea de neoprit a evenimentului, iluziile mulţimii aveau să fie încordate la maximum, în pofida semnelor evidente ale adevăratului caracter al puterii spirituale a Domnului Hristos. În conflict clar cu aşteptările majorităţii evreilor, Iisus nu a intrat în Ierusalim ca un lider politic, nici nu a dat semne de încurajare pentru publicul exaltat, cum ne-am aştepta astăzi, cu prilejul unui eveniment asemănător. Dimpotrivă, Învăţătorul vine în cetatea Ierusalimului călare pe un mânz de asin, iar nedreptăţile şi samavolnicia ocupanţilor romani nici nu ocupă vreun loc în cuvântările rostite de El în public sau faţă de ucenici. Păcatul şi lăcomia erau înfierate, dar fără referire la etnia celui cuprins de aceste vicii. Banul de dajdie datorat de fiecare cetăţean administraţiei imperiale nu se confundă cu jertfa duhului smerit, adusă Părintelui Ceresc în taina inimii. Prin urmare, o privire lucidă şi realistă a personalităţii şi mesajului Învăţătorului Iisus ar fi fost suficiente pentru a înţelege adevăratul rost al activităţii Sale, echidistant detaşată atât faţă de mândria rănită a evreilor, cât şi în raport cu trufia vie a ocupanţilor romani.

Mai mult decât atât, peste numai câteva zile, Iisus Însuşi avea să devină victimă atât a iluziilor frânte ale poporului evreu, cât şi a aroganţei şi lăcomiei slujbaşilor imperiali a căror unică preocupare era aceea de a-şi păstra slujbele obţinute cu mari eforturi. Luând asupră-Şi păcatele tuturor, Iisus avea să îndeplinească o misiune dincolo de puterile oricărui om: aceea de a transfigura firea umană prin jertfă şi Înviere şi de a arăta tuturor că lumea nu se va schimba nicicând prin violenţă şi forţă. Adevărata schimbare este cea liber asumată şi întărită prin har dumnezeiesc. Însă acest har se cere şi se primeşte numai de cei care au învăţat mai întâi lecţia simplă a smereniei şi lucidităţii, care nu confundă niciodată aparenţa cu evidenţa sau iluzia cu realitatea.