Imaginea glodului

▲ Preocuparea excesivă pentru ambalajul oricăror mărfuri, poate fi indiciul clar al inconsistenţei valorice a acesteia ▲

Am văzut un reportaj incredibil: locuitorii satului Glod, din judeţul Dâmboviţa, sat care apare în celebrul film „Borat“, cică sunt nemulţumiţi de prejudiciile de imagine aduse. Am putut vedea câteva grupuri de rromi, din cei cu casele într-o rână şi cu copiii aproape în zdrenţe, foarte interesaţi de imaginea lor în lume. La momentul filmărilor, au fost cu toţii de acord cu suma de bani plătită pentru figuraţia făcută şi pentru restul de deranj, dar acum, când au aflat că filmul a avut încasări uriaşe, probabil au realizat ce deservicii de imagine li s-au făcut.

Nu că nu ar avea dreptul oricine la nealterarea propriei imagini, dar poate, înainte de preocuparea pentru cum eşti perceput, ar trebui să fie aceea pentru ce faci. Mulţi dintre copiii din familiile de rromi de prin sate, şi nu numai, ajung în situaţia de a întrerupe şcoala şi părinţii nu fac tot ce ar trebui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Autorităţile, de asemenea, nu se interesează de pricina pentru care copii de şcoală sunt toată ziua pe străzi, prin intersecţii, cu buretele în mână pe la geamurile maşinilor.

Adesea este invocată sărăcia, dar niciodată lipsa de planificare a vieţii, niciodată lipsa de educaţie, acea minimă educaţie care ar trebui să te facă să analizezi dacă poţi să creşti un copil aşa cum se cuvine, aşa cum merită. Acum îmi aduc aminte de cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine“ şi de atenţionarea că, până nu vom deveni curaţi şi nevinovaţi ca pruncii, nu vom intra în împărăţia cerurilor. Deci, în loc să dăm copiilor ce e mai bun, în sensul şanselor reale de dezvoltare, în loc să ne gândim la atmosfera în care trăiesc, la ce aud şi la ce văd zi de zi, ne punem probleme de imagine. Ferească Dumnezeu să aibă câştig în instanţă cei din satul Glod şi să primească nişte „despăgubiri“ serioase, că atunci fiecare sat va constata lipsa unui PR capabil şi a unui avocat de top. Stânile vor trebui păzite de paparazzi, camerele de supraveghere vor atârna, curioase, de colţurile caselor de paiantă. Problema poate fi discutată şi din perspectiva învăţăturilor pe care şi le-au însuşit oamenii noştri despre libertate. Ei pot să-şi vorbească de rău ţara cu orice prilej, dar nu pot accepta din partea altora o satiră, o parodiere a năravurilor pe care şi le recunosc, de altfel, cu mare uşurinţă, în discuţiile relaxate, între noi. Curios este faptul că filmul împricinat nici nu este o parodie la adresa noastră, ţinta fiind Kazahstanul. Kazahstanul mai degrabă ca simbol, decât ca stat. Simbolul unei zone cu valorile amestecate şi bulversate de comunism, simbolul unui loc nici în prezent, nici în trecut şi cu un viitor slab conturat. Este vorba de un discurs cu privire la ţările cu discrepanţe uriaşe între categoriile sociale, de ţările în care o mână de magnaţi fac legea peste oamenii care-şi numără bănuţii. Dacă sărim aşa când se face la noi un film care parodiază o altă ţară - dar în care ne regăsim slăbiciunile - nu vreau să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ar fi vorba într-un asemenea film chiar de România.

Dacă facem noi un film în care râdem de noi înşine este foarte amuzant, dacă îl fac străinii ne strică imaginea. Preocuparea excesivă pentru ambalajul oricăror mărfuri, poate fi indiciul clar al inconsistenţei valorice a acesteia. Prea mult fard întotdeauna ascunde ceva. Pieptul prea înainte strigă, pentru cei ce ştiu să audă: hei, aici e o mare problemă ascunsă, nu ai de făcut decât să o descoperi.

Ţăranii spuneau asta mai inteligent şi mai plastic: chelul îşi pune mâna în cap.

Epilog: În Rusia, filmul a fost interzis. Deh, democraţia adevărată se învaţă în sute de ani. Poate un răspuns bun ar fi fost realizarea unei parodii despre viaţa americanului obişnuit. Sigur se poate găsi destul material.