Imaginea lui Noica

Un om începe să fie popular din momentul în care numele i-a atins treapta endemică a notorietăţii. Asta înseamnă că locul pe care îl ocupă în memoria colectivă a ajuns să fie stabil, nemaifiind supus fluctuaţiilor uitării. Pur şi simplu faima lui s-a cronicizat, devenind un reper de care ne amintim uşor. Iar trăsătura principală a acestei cronicizări este că, de fiecare dată când îi pomenim numele, un halou afectiv vine să-i învăluie imaginea. În fond, acolo unde pronunţarea unui nume nu provoacă nici o reacţie afectivă, acolo nu avem de-a face cu o popularitate.

Tocmai de aceea a fi popular înseamnă să stârneşti un interes a cărui intensitate poate varia de la aversiunea obsesivă până la admiraţia sinceră. Şi indiferent dacă reacţia predominantă este de simpatie sau, dimpotrivă, de antipatie, popularitatea este bună cu o singură condiţie: s-o ai tu. În schimb, dacă o are altul, ea devine lucrul cel mai detestabil cu putinţă. Cunosc oameni a căror celebritate atrage ura a celor care nu au putut şi nu vor putea s-o aibă la rândul lor. Este de necrezut ce resurse de ranchiună se pot naşte într-un suflet căruia soarta nu i-a hărăzit atributul popularităţii. Însă paradoxul este că, în lipsa acestei ranchiuni inepuizabile, aceeaşi popularitate şi-ar pierde ceva din adevărul ei. I-ar lipsi girul de autenticitate pe care numai răutatea i-l poate acorda.

Avatarurile pe care le-a suferit notorietatea lui Noica pot fi împărţite cronologic în două perioade: vremea comunismului şi cea de după. Pe vremea lui Ceauşescu, Noica era un nume celebru, prin asta înţelegând că toţi auzisem de el, şi asta cu atât mai mult cu cât foarte puţini dintre noi îi ţinusem în mână vreo carte. Cărţile nu i se găseau, dar despre el vorbeam cu toţii. Şi tocmai asta îi definea popularitatea, şi anume faptul că nu era una oficială, răspândită pe cale mediatică, ci una clandestină. Cărţile i se copiau la xerox şi se dădeau din mână în mână. Şi pentru că nu era oficială, notorietatea aceasta nu putea fi supusă cenzurii. Neputând fi supusă cenzurii, ea pătrundea peste tot.

Ce se întâmplă astăzi cu Noica? Este privit ca un filozof supus unei grave defazări spirituale. Pur şi simplu gândirea lui nu se află în pas cu timpul. Nu ascultă de comandamentele epocii. E considerat atât de inactual, ba chiar atât de vetust în comparaţie cu mentalitatea dominantă, încât ai crede că numai nişte spirite anacronice mai pot găsi vreun rost sau vreo plăcere în studierea operei lui. Pe deasupra, a cultiva modelul lui de filozofare înseamnă a deveni suspect. Cine se încăpăţânează să-l studieze capătă un aer dubios: aerul defazat al unui întârziat istoric. Unde mai pui că Noica trage după el stigmatul unei epoci pe care trebuie s-o ştergem din catastifele memoriei noastre, dar asta nu înainte de a fi condamnat-o în întregime.

Cu alte cuvinte, notorietatea lui Noica nu mai este clandestină, iscată de o simpatie publică spontană, ci este subînţeleasă, provocată de antipatii personale sau ideologice tacite. El rămâne un reper - aceeaşi notorietate endemică pe care i-o recunosc toţi -, dar un reper căruia i s-a schimbat conotaţia. Şi asta se întâmplă nu din cauză că filozofia, aflată într-un climat ingrat şi incult, ar fi chipurile nedreptăţită, ci fiindcă lumea în care trăim este cu precădere ideologică. Ideologia cere o presiune mentală continuă, iar modelul Noica este supus unei intense critici tocmai pe această linie ideologică. Notorietatea lui actuală este cea a intrusului neagreat, şi nu cea a intelectualului supus unui boicot oficial. Aşadar, nu de o conspiraţie a tăcerii e vorba în cazul lui, ci de o ostracizare săvârşită în câmpul ideologiei.