Imaginea, obsesia modernităţii

Un produs prin excelenţă al modernităţii, imaginea şi grija exacerbată pentru cultivarea acesteia tind să acapareze o bună parte din preocupările vieţii economice, politice sau chiar culturale de astăzi. Expresii precum „campanie de imagine“ sau „promovarea imaginii“ sau „ne afectează imaginea!“ sunt pretutindeni întâlnite, de la infime buticuri care vând produse cu amănuntul până la corporaţii internaţionale, a căror cifră de afaceri rivalizează cu PIB-ul multor state cu zeci de milioane de locuitori.

Preocuparea pentru imagine s-a dezvoltat cu precădere în lumea pieţei libere, a libertăţii de iniţiativă şi a transferurilor de capital, acolo unde preţul a tot ceea ce poate fi vândut sau cumpărat este stabilit de piaţa de profil.

În ciuda asocierii aproape automate cu sistemul economic capitalist, goana după imagine nu este un produs derivat eminamente din acest complex politico-social. În timp ce în occidentul industrializat postbelic se înfiripau primele tendinţe de promovare a produselor şi serviciilor prin publicitate, fapt favorizat şi de emergenţa ireversibilă a mijloacelor media, în răsăritul european, regimurile totalitare comuniste dovedeau un şi mai mare interes pentru acest instrument de influenţă socială. Sunt încă proaspete în mintea multor cititori rapoartele supradimensionate privind producţia agricolă sau cele cu privire la realizările remarcabile din epoca „prosperităţii“ comuniste. De asemenea, aceeaşi perioadă excela în a provoca la creativitate veleităţile regizorale ale şefilor de unităţi de producţie, ori de câte ori se anunţa un control din partea superiorilor.

Preocuparea de propria imagine sau, mai bine spus, de cosmetizare a percepţiei celorlalţi asupra propriei identităţi, nu este aşadar legată nici de un spaţiu geografic anume, nici nu este o trăsătură tipică unui stil de gândire sau atitudine socio-politică. Ea este întâlnită pretutindeni, atât la nivel de societate, cât şi la nivel individual, fiecare persoană construindu-şi în permanenţă propria imagine, pe care o „livrează“ celorlalţi şi reconstruindu-se pe sine în baza răspunsurilor pe care le primeşte de la aceştia.

În anumite limite, grija pentru imaginea de sine se dovedeşte a fi o necesitate determinată de însăşi existenţa socială a fiinţei umane. Aşa cum nimeni nu poate trăi singur, la fel nimeni nu poate exista făcând abstracţie de impresia pe care o creează în jur şi de reacţiile pe care le stârneşte când intră în contact cu restul lumii. De aici însă şi până la a-ţi „confecţiona“ o identitate pe care să o strecori în mintea celorlalţi, sperând că aceştia o vor şi percepe ca atare, este o cale lungă.

Sfânta Scriptură îndeamnă la o naturaleţe a comportamentului şi o consecvenţă între gând, vorbă şi faptă. În atotştiinţa Sa, Mântuitorul Îşi asigura ascultătorii, şi pe noi toţi, că „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.“ (Mt. 10, 26). Cu alte cuvinte, orice încercare de ajustare şi cosmetizare a propriei imagini, în scopul creării în ochii celorlalţi a unei false impresii, este sortită de la bun început eşecului. Acelaşi lucru pare să-l confirme şi cunoscutul aforism „ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul“.

Prin urmare, nu faptul de a fi preocupaţi de felul în care suntem percepuţi de către ceilalţi este problematic, ci încercarea de a masca propriile lipsuri ori neajunsuri prin faţete de circumstanţă, prin petece care mai mult descoperă decât acoperă şi care mai mult dăunează decât ajută. Mai mult decât atât, nici faptul de a masca anumite defecte nu ar fi atât de grav,ok

în măsura în care prin aceasta s-ar urmări o reparare sau corectare sinceră a acestora. De foarte multe ori însă grija pentru propria imagine nu este un demers recuperatoriu, de auto-vindecare, ci mai degrabă unul exhibitoriu, de afirmare a unei identităţi ireale, dar cu grijă confecţionată pentru ceilalţi.