„Îmi pare rău, dar nu vreau să fiu împărat“

Este o frază din discursul final al filmului "Dictatorul", film ce-l are ca producător, scenarist şi regizor pe Charles Chaplin. Un film care respiră ca un poem, miraculos de simplu şi direct, o metaforă a dictaturilor din toate timpurile. O capodoperă care aduce în discuţie sensurile cuvântului "putere", accentuând accepţiunea biblică.

În ultimul act, oraşul (imaginar) Osterlich îşi aşteaptă cuceritorul. Ar fi trebuit să vină "viitorul împărat al lumii", dictatorul unei ţări (tot imaginare) numite Tomania. Tema biblică a intrării împăratului în oraşul cucerit e tratată magistral. Printr-un concurs de împrejurări, are loc o confuzie şi în locul dictatorului aşteptat este adus un personaj aidoma la chip şi care înţelege că are şansa de a schimba ceva. Fiind prezentat ca "viitorul împărat al lumii", misionarul îşi începe cuvântul dezvăluind ceea ce avea în inimă: "Îmi pare rău, dar nu vreau să fiu împărat. Nu e treaba mea. Nu vreau să conduc sau să cuceresc". A făcut apel la cuvintele Sfântului Apostol Luca, acela care spunea că regatul lui Dumnezeu e în sufletul omului, şi a accentuat că nu al unui singur om sau al unui grup, ci al tuturor oamenilor. Puterea, în accepţiunea biblică, fiind capacitatea de a împlini libertatea şi frumuseţea, nu stă în mâinile unui singur om, ci aparţine poporului. Oamenii au puterea să facă viaţa liberă şi frumoasă, să devină o aventură minunată.

Libertatea este a sufletului care are aripi şi "în sfârşit începe să zboare. Zboară spre curcubeu, spre speranţă, spre viitor, viitorul glorios care aparţine tuturor".

În această eră a discursurilor, a cuvintelor neacoperite de fapte, neluminate de conştiinţă, discursul din finalul filmului "Dictatorul" este special pentru că se adresează în primul rând cuiva anume, are în vedere un suflet anume, a cărui fericire este o preocupare permanentă, fericirea aceasta extinzându-se apoi, făcându-şi loc în vieţile celorlalţi. Fiinţa vizată este strigată pe nume, ca în Biblie, şi este îndemnată să îşi ridice privirea. Interesul acordat fiecărei persoane, dragostea sinceră distinge retorul adevărat de cel fals, care vorbeşte unei mulţimi în care nimeni nu contează ca identitate.

Discursul este remarcabil şi actual prin faptul că distinge bolile lumii contemporane: "Dar am rătăcit drumul. Lăcomia ne-a otrăvit sufletele, a ridicat bariere de ură, ne-a redus la ură şi la vărsare de sânge. Am dezvoltat viteză, dar ne-am închis în ea. Mecanizarea înseamnă abundenţă, dar ne lipsesc multe. Ştiinţa noastră ne-a făcut cinici şi brutali. Raţionăm prea mult şi simţim prea puţin. Avem nevoie mai degrabă de omenie. De bunătate, nu de abilitate. Fără aceste calităţi, violenţa ne domină vieţile. Avionul şi radioul ne-au apropiat. Natura acestor invenţii apelează la bunătate, la frăţia universală, la frăţia tuturor. Suferinţa noastră e doar rezultatul lăcomiei, amărăciunea celor cărora le e frică de progresul uman".

Dacă nu s-ar fi rătăcit, omul nu ar fi avut dorinţa de putere, de a fi împărat pentru a-i domina pe ceilalţi, pentru că şi-ar fi împlinit vocaţia sa de a fi împărat al lumii, de a supune lumea în sens spiritual, prin cunoaştere şi dragoste. În acest sens este de subliniat fraza rostită de "sosia" dictatorului: "Nu vreau să fiu împărat. Nu e treaba mea. Nu vreau să conduc sau să cuceresc". Este recunoscută prin aceste cuvinte adevărata vocaţie a omului, de a împărăţi nu în mod brutal, peste vieţile şi destinele celorlalţi, ci prin viaţa spirituală autentică. Stângăciile, inocenţa personajului interpretat de Chaplin mărturisesc faptul că întreaga atenţie şi întreaga lume interioară îi sunt în altă parte, într-o zonă pe care nu o poate mărturisi, această pendulare între lumea văzută şi cea nevăzută fiind producătoare a unui comic care ne face accesibil misterul.

Lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940, filmul este foarte actual şi poartă un mesaj care nu poate fi ignorat astăzi.