Impietatea cosmică a filosofiei

Filosoful este privit de lumea consumismuluide astăzi drept un om lipsit de perspective, de care este mai bine să te fereşti. Cugetarea liberă nu aduce bani, nu te transformă într-o persoană credibilă, şi este doar un pic mai bună decât ideea de a fi poet. Poezia, de fapt, este considerată o meserie fatală, de-a dreptul falimentară. Filosofia adevărată nu se reduce însă la cugetarea liberă, prozaică a omului modern, ci este un mod de viaţă. Un mod de viaţă foarte curios, mi-ar răspunde multe persoane.

Pornind încă de la etimologia termenului, filosofia se traduce prin „iubire de înţelepciune“. Din câte ştim, toţi oamenii care pot raţiona însetează după misterul înţelepciunii. Cheia găsirii ei nu este simplă şi de multe ori ni s-a spus că rezidă în raţionare pură, pragmatism sau strategii de viaţă. Înţelepciunea nu se reduce doar la atât, cel puţin nu în creştinism. În creştinism, Înţelepciunea este un dar al lui Dumnezeu şi, totodată, o calitate a Sa. Înţelepciunea este Hristos, iar omul înţelept este cel care are „mintea lui Hristos“, modul de cugetare şi de făptuire conform cu poruncile evanghelice.

Mulţi Părinţi, în frunte cu Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, au numit vieţuirea plăcută lui Dumnezeu „filosofie“. Cartea filosofică de bază a fiecărui creştin este Evanghelia, ca una care conţine poruncile esenţiale mântuirii. În esenţă, fiecare creştin este chemat să devină un filosof, o persoană iubitoare de Hristos - Înţelepciunea, Frumuseţea şi Adevărul. Problema care se pune astăzi nu este dacă filosofia creştină nu a devenit cumva o meserie pe care fiecare o practică la întâmplare, ci dacă scopul ei a rămas acelaşi: cunoaşterea lui Dumnezeu.

Încă din primele veacuri creştine, filosofia păgână a fost considerată o slujitoare a teologiei creştine. În timp, a ajuns să se emancipeze şi să obţină o derogare de la această direcţie. Astăzi, de cele mai multe ori, filosofia modernă a lăsat deoparte orice urmă de creştinism şi s-a cantonat într-un spaţiu străin teologiei. Fără îndoială, putem constata această disociere între cele două domenii. Ce se întâmplă cu filosofia creştină? Mai există oare? Se pare că da, atâta vreme cât vor exista Sfinţi va exista şi filosofie creştină, numai că lucrurile au început să fie puţin cam complicate chiar şi în acest domeniu. Filosofii creştini vor să cunoască Adevărul, dar nu mai urmează căile bătătorite de înaintaşii lor. Iată ce ne spune Bertrand Russell: Simt o mare primejdie, primejdie a ceea ce aş numi impietate cosmică. Conceptul de „adevăr“, ca desemnând ceva dependent de fapte ce în mare măsură scapă controlului uman, a fost una din căile prin care filosofia, până în prezent, a inculcat oamenilor doza necesară de smerenie. Când acest element de îngrădire a orgoliului este eliminat, se face un pas înainte spre un anume soi de sminteală - spre beţia puterii care a invadat filosofia odată cu Fichte şi către care sunt predispuşi oamenii moderni, fie că sunt filosofi sau nu. Eu sunt convins că această beţie este cea mai mare primejdie a epocii noastre şi că orice filosofie care, fie şi cu totul neintenţionat, contribuie la amplificarea ei sporeşte pericolul unui dezastru social de proporţii (Istoria filosofiei occidentale, Editura Humanitas, 2005, p.338-339).

În acest scurt pasaj, Bertrand Russell ne atrage atenţia asupra unui pericol neîngăduit filosofiei de nici un fel: trufia nemăsurată. Chiar şi unii cugetători creştini moderni, în dorinţa lor de a împăca principiile evanghelice cu lumea actuală, se resimt de această boală. Filosofia creştină trebuie să fie unită cu misterul Sfintei Treimi şi al lucrării mântuitoare a lui Hristos, altfel se transformă în filosofie antihristică. O filosofie creştină fără Hristos nu există, la fel cum un sistem filosofic lipsit de Dumnezeu se închide într-un mare cavou universal. De aceea, pentru a nu reprezenta o nouă impietate cosmică, un sistem filosofic proaspăt trebuie să dispună de două elemente: smerenia autorului şi recunoaşterea providenţei divine.