Împlinirea sfaturilor

În ultima duminică a lunii noiembrie avem şansa să ne reîntâlnim, după doar trei luni, cu un personaj cunoscut al Sfintei Evanghelii, tânărul bogat, căutător de răspunsuri mântuitoare. Şi în Duminica a XXX-a după Rusalii, cea de faţă (Luca XVIII, 18-27) şi în cea de-a XII-a după Rusalii (Matei XIX, 16-26), rânduiala Bisericii ne obligă să răspundem la câteva întrebări esenţiale pentru viaţa noastră, legate de bogăţie, de poruncile lui Dumnezeu, de posibilitatea desăvârşirii.

Despre ce este vorba? Iisus este interpelat de un tânăr bogat şi întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ (v. 18). Şi în urmă cu două săptămâni îi fusese adresată Domnului Hristos aceeaşi întrebare de către o altă persoană importantă, un învăţător de lege (Luca X, 25). Este o diferenţă majoră între cei doi: în timp ce învăţătorul de lege a venit „ispitindu-L pe Iisus“, căutând să-l pună în dificultate, în încurcătură, dregătorul din duminica de faţă era interesat în mod sincer de obţinerea mântuirii, dorea să câştige viaţa de veci şi dorea să afle răspunsuri folositoare de la cel mai în măsură să le ofere. De aceea îi şi spune „Bunule Învăţător“. Mântuitorul îi explică faptul că dacă doreşte să se mântuiască trebuie să respecte cele zece porunci şi exemplifică cu cinci dintre ele. Nu putem să nu remarcăm că toate se referă la relaţiile cu semenii şi nici una la raportarea la Dumnezeu: „Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“ (v. 20). Le ştii. Ai auzit de ele, îţi sunt cunoscute, dar le şi împlineşti, pare să spună Domnul. Cel Atoateştiutor cunoştea şi sufletul celui ce Îl întrebase. Şi aşa era. Tânărul respecta poruncile. Ni-l şi imaginăm zâmbind, auzind răspunsul Mântuitorului. Zâmbind pentru că se afla în postura elevului ce primeşte un subiect pe care îl cunoaşte şi pe care l-a făcut de zeci de ori acasă, pregătindu-se de examen. „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“ (v. 21), spune dregătorul. Şi chiar le păzise, era chiar un om corect, un om cuminte. Hristos ştia acest lucru. „Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie“ (v. 22). Acelaşi elev vede pe foaia de examen un nou subiect. Este o nouă etapă a concursului, olimpiada, şi... pare depăşit de situaţie. Nu se aştepta la aşa ceva, nimeni nu-i spusese de această problemă până acum. Şi..., descumpănit, se ridică, predă foaia şi iese. „Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat“ (v. 23). S-a dovedit un elev bun, un premiant în clasă, dar nu de nivelul unei olimpiade, nu un tânăr de excepţie. Pentru că, de fapt, de excepţie este vorba aici. Omul nostru făcuse multe. A respecta poruncile lui Dumnezeu, aşa cum făcuse el, nu este uşor. Probabil că era un om bun. Faptul de a nu putea renunţa la bogăţiile sale îl caracterizează, însă, drept limitat. Neputând să zboare spre înălţimi, ci căutând siguranţa unei plimbări pe teren cunoscut. Bogăţia lui îi asigura liniştea, ce ar fi fost dacă ar fi dat totul? De aceea s-a întristat. A aflat ce trebuia să facă, dar nu era pregătit pentru asta. Cel puţin nu deocamdată; el pleacă trist, poate gândindu-se şi reflectând la chestiunea respectivă. Cine ştie? Poate mai târziu va fi dat averile sale săracilor şi va fi trăit după Evanghelie. Nu venise timpul pentru el.

Dar pentru noi, cei care nu trăim dilema renunţării la bogăţii, pentru că nici nu le avem, ce reprezintă acest dregător? Pentru că el nu şi-a făcut loc în paginile Sfintei Scripturi ca să aflăm că bogăţia nu este un păcat înaintea lui Dumnezeu, dar este greu de purtat. Avraam, Iov şi Solomon străluceau prin bogăţiile lor şi, cu toate acestea, au fost drepţi înaintea lui Dumnezeu. Cum aşa? Care este lecţia lor? Învăţătura este că ei nu erau ataşaţi de ce aveau. Toţi au realizat că cel mai important lucru este alipirea de Dumnezeu. Şi pentru aceasta ei erau dispuşi să renunţe la fii, robi sau regate. Nimic nu contează atunci când pe celălalt taler se află păzirea poruncilor Părintelui Ceresc. Adică trebuie să acceptăm schimbarea noastră atunci când este cazul. Să putem renunţa la balastul care ne îngreuiază zborul către Dumnezeu. Vă aduceţi aminte de câte ori v-aţi întrebat duhovnicul: „Ce să fac, părinte, ca să....“? Acum încercaţi să spuneţi şi de câte ori aţi ascultat sfatul său. Tânărul nu a putut merge până la capăt în ascultarea lui Iisus. În ce măsură putem noi?