Imposibilul posibil

Se vorbeşte foarte des de îndoiala lui Petru atunci când se relatează episodul Umblării pe mare a Mântuitorului şi a momentului în care Simon se scufundă în apele învolburate. Textul este un fragment din capitolul al XIV-lea din Evanghelia după Matei (v. 22-34) şi ne ispiteşte să îl hulim pe Petru pentru puţinătatea credinţei lui. Este posibil să ne cam grăbim cu aprecierile la adresa sa.

Cum s-a spus de atâtea ori, creştinismul este o religie a curajului, a îndrăznelii. Nu

a tupeului, nu a celui care forţează uşile, ci a celui care apasă hotărât pe o clanţă,

a aceluia care încearcă să răzbată, care vrea să treacă peste piedicile ivite în calea sa. Hristos este exemplul suprem al Omului echilibrat, Care şi-a asumat dificultăţile vieţii şi lumii în care a trăit şi a învins.

"În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan XVI, 33). Deci, nu e loc de timizi, de fricoşi, de speriaţi. Desigur, ne încearcă aceste sentimente, de mai multe ori chiar, de-a lungul vremelnicei noastre existenţe, dar niciodată ele nu

trebuie să devină dominante ale clipelor ce ne despart de veşnicie.

Lumea de astăzi este o lume ce şi-a pierdut încrederea în propriile forţe. Dar nu într-un sens secularizat mărturisim aceasta, ci în acele puteri dăruite de Dumnezeu. Sub aparenţa unor sloganuri imperialiste, "poţi face ce vrei", "lumea e a ta" sau altele de genul acesta, ne minţim, minţim sau suntem minţiţi, iluzionându-ne cu aparenţa unei vigori ce ne lipseşte. Şi cum observăm asta? În clipele când credem că lumea se va prăbuşi odată cu noi, când totul se descompune odată cu visele noastre, când boala, sărăcia sau singurătatea ne dau târcoale cerându-ne dictatorial liniştea. Sunt acele momente când ne simţim slabi, când laşitatea ne domină şi ţărâna sprijină bărbia noastră. Aceasta este realitatea pe care o simţim la cei care vin la sfintele altare. Oameni care-şi pierd optimismul şi dorinţa de a învinge. Care uită că Dumnezeu poate răsturna orice situaţie, nu după bunul Lui plac, ci în momentele potrivite, după cum suntem pregătiţi şi doritori.

Şi atunci, revenind la pericopa mai sus-menţionată, cum să nu apreciezi încercarea lui Petru care solicită să meargă pe apă? Ştia că nu este dat omului să facă asta, dar cât de entuziast este verhovnicul apostolilor dacă solicită ceva mai presus de fire pentru a ajunge la Domnul! Nu i-a fost frică, ci a sărit din barcă de îndată ce a primit acceptul Mântuitorului.

Ar trebui să vedem aici entuziasmul unui om care a visat şi care a încercat să aplice visul său. Petru a sperat că va merge pe apă şi, deloc surprinzător, a reuşit. A visa e frumos şi necesar, doar aşa ne putem îmbunătăţi viaţa noastră şi a celor din jur. Desigur că ne trebuie şi echilibru, şi decenţă a gândirii. Raţionalizarea excesivă, calcularea cotei de risc duc la eşec însă. Aşa a făcut şi Simon, a "evaluat" puterea vântului şi neputinţa firească a sa de a păşi pe apă. Un calcul corect, nu? Nu, dacă în faţa ta şi dacă Cel ce te cheamă este Dumnezeu. Ecuaţia se schimbă complet atunci şi e mai de folos să uiţi că ştii "matematica" acestei existenţe. Să-ţi laşi toată greutatea minţii să plutească peste valuri şi să te dedici ţintei tale.

Ei bine, Petru nu a făcut asta. Dar, aşa cum am spus la început, înainte de a critica îndoiala sa, ar fi bine să vedem două lucruri care ne lipsesc nouă şi pe care el le-a demonstrat: curajul entuziast al unui început şi credinţa că imposibilul nu este imposibil. Adică să ne dorim ineditul ce ne salvează din platitudine, complezenţă şi rutină şi să alegem frumuseţea şi bucuria "noului". Şi, în final, să avem îndrăzneala să păşim… chiar în imposibil. Petru a reuşit. De am putea şi noi… măcar câţiva paşi, ca el.