Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Împrospătarea lumii
Cu mirosul de pâine caldă nu se putea lua nici un alt miros la întrecere. Era cel mai răzbătător dintre toate. Iar când pâinea era făcută din grâul cel nou, mirosul ei făcea pur și simplu prăpăd pe ulițele satului. Prăpădea miezul verii, în primul rând, făcându-l cât miezul pâinii cel mai adesea. Dar, așa mic cum era, ajungea miezul verii la toți. De mirosul de pâine nu ne atingeam, întrucât el nu ținea de foame, ținea doar de prospețime. Oriunde punea mirosul de pâine pasul, se împrospăta locul. De aceea nu se învechea niciodată viața la noi în sat. Și nu se învechea nici timpul, se împrospăta după seceriș mereu. Întregul pământ se împrospăta, de fapt, cum se împrospăta și cerul, îndeosebi luna, ce semăna uneori chiar cu pâinea de la care venea mirosul. Vedeai în unele nopți pe câte unul mușcând cu poftă din lună, își umplea burta cu lumina ei, simțindu-se până noaptea următoare sătul. Unii dintre aceștia visau în timpul somnului că sunt poeți. Se putea întâmpla să rămână așa și după ce se trezeau.
Nici un alt miros de pe lume nu stătea cu atâta plăcere de vorbă cu oamenii așa cum o făcea mirosul de pâine caldă. Se oprea pe la fiecare poartă, chemându-i afară pe bătrâni. Le știa numele la toți. Și le știa mai ales viețile, pe care le împrospăta pe loc. Preț de câteva ceasuri, poate chiar câteva zile, li se întorcea tinerețea îndărăt. Într-atât era de puternic mirosul de pâine nouă. Și se auzea nechezat de cai. Și începeau, chiar dacă era aproape de amiază, zorii zilei să se reverse. Și se apucau cocoșii de cântat. Iar bătrânii de mai adineauri, treziți la vârsta tinereții din senin, își puneau secerile pe umăr și plecau plini de voie bună la seceriș. Dar spicele ce cădeau sub zimții ascuțiți ai secerilor erau chiar anii lor tineri. Și mirosul de pâine caldă tocmai se îndepărtase. Iar odată cu el, și miezul verii. Și împreună cu miezul verii, și miezul vieții.
Doamne, ce tare mai putea să frigă pâinea abia scoasă din cuptor! Mirosea a miez de iarnă miezul ei. Și asta chiar în miezul verii! Nu te puteai pune cu un astfel de miros. Te lăsai adulmecat de el. Și dintr-odată foamea lui de tine lua de mână foamea ta de pâine și începeau să împrospăteze lumea.