Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Împrospătarea lumii

Împrospătarea lumii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Iulie 2020

Cu mirosul de pâine caldă nu se putea lua nici un alt miros la întrecere. Era cel mai răzbătător dintre toate. Iar când pâinea era făcută din grâul cel nou, mirosul ei făcea pur și simplu prăpăd pe ulițele satului. Prăpădea miezul verii, în primul rând, făcându-l cât miezul pâinii cel mai adesea. Dar, așa mic cum era, ajungea miezul verii la toți. De mirosul de pâine nu ne atingeam, întrucât el nu ținea de foame, ținea doar de prospețime. Oriunde punea mirosul de pâine pasul, se împrospăta locul. De aceea nu se învechea niciodată viața la noi în sat. Și nu se învechea nici timpul, se împrospăta după seceriș mereu. Întregul pământ se împrospăta, de fapt, cum se împrospăta și cerul, îndeosebi luna, ce semăna uneori chiar cu pâinea de la care venea mirosul. Vedeai în unele nopți pe câte unul muș­când cu poftă din lună, își umplea burta cu lumina ei, simțindu-se până noaptea următoare sătul. Unii dintre aceștia visau în timpul somnului că sunt poeți. Se putea întâmpla să rămână așa și după ce se trezeau.

Nici un alt miros de pe lume nu stătea cu atâta plăcere de vorbă cu oamenii așa cum o făcea mirosul de pâine caldă. Se oprea pe la fiecare poartă, chemându-i afară pe bătrâni. Le știa numele la toți. Și le știa mai ales viețile, pe care le împrospăta pe loc. Preț de câteva ceasuri, poate chiar câteva zile, li se întorcea tinerețea îndărăt. Într-atât era de puternic mirosul de pâine nouă. Și se auzea nechezat de cai. Și începeau, chiar dacă era aproape de amiază, zorii zilei să se reverse. Și se apucau cocoșii de cântat. Iar bătrânii de mai adineauri, treziți la vârsta tinereții din senin, își puneau secerile pe umăr și plecau plini de voie bună la seceriș. Dar spicele ce cădeau sub zimții ascuțiți ai secerilor erau chiar anii lor tineri. Și mirosul de pâine caldă tocmai se îndepărtase. Iar odată cu el, și miezul verii. Și împreună cu miezul verii, și miezul vieții.

Doamne, ce tare mai putea să frigă pâinea abia scoasă din cuptor! Mirosea a miez de iarnă miezul ei. Și asta chiar în miezul verii! Nu te puteai pune cu un astfel de miros. Te lăsai adulmecat de el. Și dintr-odată foamea lui de tine lua de mână foamea ta de pâine și începeau să împrospăteze lumea.