În chestiunea acordului prezumat, bioeticienii români - la pământ (I)

Am participat recent la o dezbatere televizată pe tema introducerii acordului prezumat în Legea transplantului de organe. Proiectul a fost votat favorabil în Senat şi aşteaptă să fie votat şi în Camera Deputaţilor. Termenul, după o calchiere din limba engleză („acordul prezumat“ adică „acord implicit, presupus“), conferă toate avantajele pe care le implică folosirea limbajului de lemn. Asemenea expresii sunt opace pentru cei care nu cunosc limbaje specializate (de drept sau de medicină), iar specialiştii (medici, jurişti, oameni politici) îşi impun punctul de vedere oarecum dictatorial, în genul elitei politice comuniste. O parte din legislaţia care a introdus deja o viziune materialistă şi utilitaristă, de tip occidental, în România, în ultimii ani, este formulată în stilul limbajului de lemn.

Câteva organizaţii neguvernamentale au cerut, printr-o scrisoare publică, stoparea acestui demers legislativ şi punerea lui în dezbatere publică. Protestul lor însă nu a fost luat în seamă. Acest proiect legislativ ridică, mai întâi, o problemă de fond. Ca şi alte legi din aceeaşi serie (care impun o viziune materialist-utilitaristă), acest proiect de lege atacă frontal tradiţia noastră, care şi aşa a avut de suferit în timpul comunismului. Cultura noastră ortodoxă a avut mereu reacţii la noutăţile pe care modernitatea le-a impus mai ales dinspre Occident. Nu e vorba de atitudinea de respingere a lor în bloc, aşa cum s-a întâmplat mai ales în Rusia ortodoxă. De asemenea, nu aducem în discuţie poziţia Bisericii noastre legate de dinamismul propus de modernitate. Aici lucrurile sunt mai clare, iar intelectualitatea Bisericii Ortodoxe ar trebui să le afirme cu mai multă tărie.

Vorbim acum de tradiţia culturală şi politică. Istoria sfârşitului de sec. XIX şi prima parte a sec. al XX-lea, perioadă în care a prins rădăcini statul naţional, este plină de instituţii (culturale şi politice) care au pus stavilă valului de schimbări, sociale şi politice, eliminând pe cele extreme şi nimicitoare, adaptându-le, pe altele, la natura civilizaţiei şi mentalităţilor noastre. Cultura şi civilizaţia ortodoxă ne-au ocrotit, de-a lungul istoriei. Fenomenul desacralizării societăţii şi instituţionalizarea ştiinţei au măcinat Occidentul în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. André Malraux, personalitate culturală care a cunoscut din interior ruina provocată de cinismul scientist în inima societăţii occidentale, a spus că sec. al XXI-lea ori va reinstala spiritul religios, ori va aduce pieirea lumii. Din fericire, până la asaltul cu tancuri al comunismului, în România a existat o poziţie critică, susţinută de personalităţi de mare vocaţie, la adresa schimbărilor, mai ales cele care privesc instituţionalizarea viziunii materialiste. Din nefericire, trebuie să recunoaştem că Uniunea Europeană riscă să devină un golem tehnocrat şi să ignore orice tresărire a ceea ce mai putem numi spirit tradiţional.

Revenind la legea acordului prezumat, să amintim că ea face parte dintr-un anume coş european legislativ, alături de alte documente, cum ar fi legea fertilizării, a cercetării pe embrioni, a eutanasiei. Până acum, n-am reţinut reacţii critice la asemenea proiecte, care, până la urmă, să se concretizeze în punerea lor cel puţin în dezbatere publică, nu mai vorbim de blocarea lor.

În impunerea acordului prezumat, ponderea cea mai mare o are punctul de vedere al medicilor, juriştilor şi oamenilor politici. Oamenii politici, care au puterea cea mai mare, sunt cei mai derutaţi. Spun asta din experienţa anchetelor jurnalistice făcute, cu ani în urmă, pe aceste teme. Ei îşi vor da acordul, mergând pe mâna comisiilor specializate. Nu avem, de asemenea, nici jurişti care să aibă cât de cât o pregătire în domeniul bioeticii. Trebuie să recunoaştem şi că universităţile de medicină româneşti au renunţat la domeniile care asigurau o cultură umanistă minimă viitorilor medici. Bioetica nu poate fi înţeleasa decât apelând la tradiţia umanistă a ştiinţei medicinii. De altfel, această opinie ne-a fost confirmată într-un mai vechi dialog cu prof. Vasile Astărăstoaie, preşedintele Comisiei de Bioetică din Ministerul Sănătăţii. Toate aceste deficienţe însă nu justifică nicicum tăcerea care s-a instalat în jurul acestui gen de legi. Iar punctul nostru de vedere nu ţinteşte decât să provoace reacţii în limita bunului simţ şi dezbaterea acestor teme, care, dacă nu vor fi cernute cu grijă, vor naşte monştri, cât de devreme. (va continua)