În limitele a ceea ce voim şi a ceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul

De va zice cineva: Profetul plângând a adus în lume o învăţătură strâmbă. Ne răpeşte libertatea zicând că aceea ce trebuie să facem nu atârnă de noi. Deloc: plângerile lui Ieremia întăresc tocmai contrariul. După ce a zis: „Calea omului nu stă în puterea lui“ - nu s-a oprit aici, ci a urmat: „Omul nu va merge şi nu-şi va îndruma mersul de la sine…“ Ceea ce vrea el să zică este că: Nu atârnă totul de noi. O parte de noi, alta de Dumnezeu.

Să alegem ce-i mai bun - să voim binele - să pornim la săvârşirea lui; să ne silim la tot felul de nevoinţe, iată care este partea voii noastre; dar să ducem lucrarea până la sfârşit, să nu cădem în drum, să ajungem la izbândă, iată ceea ce atârnă de harul de sus.

Dumnezeu a împărţit virtutea cu noi; n-a lăsat-o să atârne toată de noi, ca să depărteze de la noi păcatul trufiei - şi nici n-a luat-o întreagă în atârnarea lor, ca să nu ajungem la trândăvie. Făcând să atârne de noi o mică parte a sarcinii - săvârşeşte El pe cea mai de seamă.

Că cei mulţi s-ar lăsa încântaţi de trufie şi de obrăznicie dacă totul ar atârna de noi, dovada o găsim în vorbirea fariseului: ştim cât s-a semeţit, ce vorbire trufaşă a ţinut şi cum deşertăciunea îl purta pe deasupra lumii întregi. Pentru aceasta Dumnezeu n-a lăsat totul în puterea noastră, ci a făcut să atârne de noi numai puţin, ca să aibă cuvenit cuvânt să ne dea dreptele cununi.

Şi şi-a arătat gândul în acea pildă, când zice că găsind către al unsprezecelea ceas nişte lucrători, i-a trimis şi pe ei să lucreze în via sa. Ce-ar fi putut ei să lucreze în ceasul acela? Era totuşi de-ajuns în ochii lui Dumnezeu acest scurt răstimp ca să le dea plata deplină.

Ceea ce, aşadar, vrea să zică profetul, este că izbânda nu atârnă de noi, ci de ajutorul dumnezeiesc - în vreme ce alegerea unei căi atârnă de noi şi de voia noastră. Dar atunci, veţi zice, dacă izbânda atârnă de ajutorul dumnezeiesc, eu n-aş putea, la întâmplare că nu izbândesc, să fiu părtaş vreunei învinuiri. Când eu am adus tot ce puteam aduce de la mine, când am ales o cale, când m-am pus pe lucru, dacă Dumnezeu, stăpânul desăvârşirii nu mă însoţeşte, nu-mi întinde mâna, eu mă aflu la adăpost de orice dojană. Dar aceasta nu se întâmplă, da, nu se întâmplă… E cu neputinţă ca atunci când noi am încercat totul, spre a alege binele, spre a-i face voia, Dumnezeu să ne părăsească. Dacă acelora care nu vreau, El le dă sfat şi păreri ca ei să consimtă şi să vrea - cu atât mai mult nu-i va părăsi pe cei care, ei înşişi fac buna alegere.

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumă

Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei. De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa - şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.

Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră - cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă - şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa Sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.

Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojană, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?

Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojană, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară… Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi să-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.

Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.

Dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm…

De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi - şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?

Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle pe care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă…

De se va întreba cineva, dacă trebuie ca poticnirea să vină, cum fugi de ea? Răspunsul este acesta: chiar dacă poticnirea va fi să vină, să nu cădem cu orice chip. Asemeni un doctor poate zice: „E nevoie ca boala cutare să vină, dar nu ca să-ţi aducă numaidecât moartea, dacă vom fi cu băgare de seamă“.

Când Dumnezeu glăsuieşte despre „trebuinţă“ nu înţelege, astfel glăsuind, să ne răpească neatârnarea lucrării noastre, nici slobozenia hotărârilor noastre, cum nici a supune viaţa omenească unei constrângeri dinafară. El numai prezice ceea ce nu se poate să nu vină; ceea ce, cu alte cuvinte, a arătat Luca, atunci când a zis: „Nu se poate ca scandalul să nu vină…“ Nu prezicerea lui Dumnezeu îl aduce, departe de noi acest gând, - nu pentru că mai dinainte le-a vestit, ele vin, ci el le-a vestit pentru că nu se putea să nu vină.

Dacă oamenii care pricinuiesc aceste scandaluri n-ar fi avut voia răului, ele n-ar fi venit, şi dacă n-ar fi trebuit să se petreacă, n-ar fi fost vestite. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)