În loc de anafură

În articolul de săptămâna trecută, am semnalat faptul că, în condiţii vitrege pentru ortodoxie în Transilvania secolelor trecute, credincioşii, lipsiţi şi de biserici, luau muguri de brad în locul anafurei de Paşti. Dar acest obicei a fost mai răspândit: înlocuirea „paştilor“ (pâine cu vin, sfinţite în noaptea de Înviere) cu muguri de brad a fost consemnată, de exemplu, şi pentru Mărginimea Sibiului şi a fost combătută de episcopul Petru Pavel Aaron pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Un atare demers pornea, în fond, de la faptul că practica era o urmă de păgânism; ne confruntăm cu reflexe ale unor cutume arhaice, de factură dendrolatrică, întrucât bradul în special apare adesea, până târziu, în ipostaza de arbore sacru (se făcea şi botezul sau cununia la brad). Iată ce măsură era preconizată împotriva celor care reveneau la vechile practici, într-o „decisiune“ a „săborului“ din 1725 al Bisericii Unite din Transilvania, text pe care l-am citat şi anterior: „Aflându-se unii dintr-aceia carii în loc de paşci iau de mănâncă mugur sau alte ierbi şi se leapădă de obiceiul şi de porunca Bisericii, de aceia se leapădă şi Biserica“ (informaţii de la Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, 1977, p. 185, 203).

Dar au fost semnalaţi substituenţi ai pâinii sfinţite şi la alte sărbători: strugurii aduşi la biserică şi sfinţiţi la „Moşii de schimbarea la Faţă“, din care „gustând oamenii drept nafură, se socot astfel ca pomana moşilor“ (observa clericul S.Fl. Marian, Înmormântarea la români, 1892, p. 392). În 1916, în monografia Pescăria şi pescuitul în România, Gr. Antipa consemna faptul că pescarii din Turtucaia, în ziua de Sf. Neculai, patronul lor, „se duc cu toţii la biserică în haine de sărbătoare; duc acolo un crap mare, gătit, pe care-l sfinţeşte preotul şi apoi mănâncă din el ca din anaforă“ (op.cit., p. 768).

Dacă în cazurile relatate anterior ne aflăm în prezenţa urmelor unor practici antecreştine în ritualul bisericii ortodoxe, considerată, în general, mai puţin rigidă în privinţa ofrandelor alimentare, putem observa că asemenea mentalităţi au fost cunoscute şi în alte zone şi culturi. Cea mai surprinzătoare substituire în materie de obiceiuri de Paşti o reprezintă variaţiile referitoare la locul oficierii serviciului divin. Cu titlu de curiozitate, dat fiind şi faptul că este vorba de o foarte veche atestare, cităm o situaţie consemnată de Fernand Braudel. În secolul al XVI-lea, în câmpiile din Calabria, unde iarna se adunau turme din zonele muntoase ale Italiei, unii preoţi, în dimineaţa zilei de Paşti, pentru a binecuvânta oile şi produsele de la acestea, celebrau liturghia în aer liber, pe altare făcute din calupuri de brânză, care, după slujbă, le reveneau preoţilor. O practică… profanatoare, interzisă de episcopul de Catanzaro; Braudel reproduce o scrisoare a acestuia (din 1549) din care aflăm că făptaşii au fost pedepsiţi (Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I, 1985, p. 166).

Evident, am vrut să ne apropiem de ieşirea pe plajă a slujbelor de Înviere de la noi, ce se practică de câţiva ani şi care a luat amploare în ultimul timp; mai ales în publicitate, noul obicei a fost prezentat şi ca o alternativă locală pentru „Vacanţe de vis de Paşti“ pe plajele din Arhipelagul Antilelor, din Costa Rica şi chiar din… Insula Paştelui.

Este tema articolului nostru de săptămâna următoare.