Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
In memoriam: Lacrimi pentru Patriarh
Chiar dacă raţiunea noastră pretinde că este suverană incontestabilă peste existenţialitatea văzută, pe acest pământ sunt totuşi lucruri şi fenomene enigmatice, nepătrunse, nedezlegate, ineluctabile şi irelevante, care nu deranjează pe nimeni, pentru simplul motiv că nu sunt fundamentale pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Există însă, pe acest pământ, o enigmă a cărei nedezlegare are consecinţe fatale pentru destinul nostru etern: aceasta este moartea, de a cărei existenţă nu se îndoieşte nimeni, dar inevitabilitatea acestei realităţi pare totuşi angoasantă, înfricoşătoare. Un gânditor spunea că „nu mă îngrozeşte moartea, ci perenitatea ei“ (Hugo), adică ireversibilitatea acestei realităţi. Plecarea în lumea cealaltă este o intrare cu sens unic într-un ţinut neexplorat încă de nimeni.
De aceea, una dintre marile exigenţe interioare ale fiinţei umane este lucrarea de a dezlega misterul provocator al morţii. Această exigenţă a zidit-o în fiinţa umană însuşi Dumnezeu-Creatorul, care în înţelepciunea Sa a ştiut că taina morţii este generatoare de dinamism în firea omului, adică ea naşte în noi o tensiune care ne ajută să filtrăm esenţialul de nonesenţial în efemera noastră aventură terestră. Gânduri ca acestea cred că au străbătut mintea românilor auzind de plecarea neaşteptată a Bunului lor Păstor, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. Era normal ca tristeţea, angoasa şi doliul să coboare ca un văl peste toţi membrii Sfântului Sinod, clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare a simţit fiorul sentimentului despărţirii de un ierarh insubstituibil, care a fost apreciat şi iubit pentru calităţile sale excepţionale. Este greu să acceptăm situaţia, dar aşa este voia Domnului! De aceea, la acest moment de răscruce din istoria bimilenară a Bisericii noastre, ierarhii, cinul monahal, clerul de mir şi credincioşii Eparhiei Romanului cu multă mâhnire în suflete îşi arată surprinderea şi-şi mărturisesc compasiunea pentru durerea provocată de plecarea în lumea drepţilor a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. Având în vedere însemnătatea deosebită, naţională şi bisericească, a acestui trist eveniment, precum şi personalitatea marcantă a Prea Fericirii Sale, ne înmănunchem gândurile şi cugetele pentru a ruga pe Milostivul Dumnezeu ca sufletul său nobil şi încărcat de virtuţi să fie aşezat în lumina cea negrăită a Împărăţiei cerurilor. Cel de-al cincilea patriarh al Bisericii noastre apostolice a fost învrednicit de Dumnezeu cu vârsta patriarhilor Vechiului Testament. În toţi cei 92 de ani cât a trăit în această lume, fii şi fiicele Bisericii Ortodoxe Române au avut prilejul să fie păstoriţi de un autentic ierarh, care s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru poporul român cel binecredincios, pentru ţara sa, pentru cultura şi spiritualitatea acestui neam binecuvântat. Patriarhul Teoctist a avut o legătură aparte cu Eparhia Romanului, încă din primii ani ai misiunii sale în Biserică. În ziua de 4 ianuarie, la recomandarea conducerii Mănăstirii Bistriţa, Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu aproba hirotonia întru diacon a monahului Teoctist. Hirotonia a fost oficiată de Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul în biserica Precista din Roman. În timpul secetei din anul 1946 a trecut cu moaştele Sfintei Parascheva prin multe localităţi aflate pe teritoriul jurisdicţional-canonic al Eparhiei Romanului, ca Dumnezeu să se milostivească şi să trimită ploaie binefăcătoare pământului însetat. În calitatea sa de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, apoi ca Patriarh al BOR, a fost prezent la multe evenimente derulate în eparhia noastră, ultimul fiind manifestările cultural-religioase din anul 2004, prilejuite de împlinirea celor 500 de ani de la trecerea în veşnicie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. A cunoscut personal pe toţi ierarhii care s-au succedat pe scaunul vlădicesc de la Roman de-a lungul curgerii secolului al XX-lea. De asemenea, este binecunoscută prietenia Prea Fericirii Sale cu Prea Sfinţitul Eftimie al Romanului. Cunoscând incomensurabila activitate pastoral-misionară şi administrativ-gospodărească a Patriarhului Teoctist, purtând în suflete regretul şi compasiunea faţă de marele ierarh al Bisericii noastre, ne îndreptăm ruga către cer ca Dumnezeu să primească sufletul său în locaşurile Sale, iar Veşnicul Arhiereu Iisus Hristos să se recunoască în toată activitatea pe care vrednicul său slujitor a realizat-o în Biserica Sa pe acest pământ. Veşnică pomenire, Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist!