In memoriam: Trecerea unui om

De multe ori m-am întrebat de ce plecarea cuiva dintre noi generează automat, uneori în mod surprinzător de intens, o vie concentrare de sentimente şi amintiri, care se adună în suflet, prelingându-se tainic şi suav ca picăturile de rouă pe tulpina unei flori. Cum de se desăvârşeşte în noi imaginea completă a aceluia, păstrată până atunci în memorie doar sub formă de frânturi?

O asemenea situaţie am trăit-o de curând, generată de plecarea dintre noi a unui om care va rămâne în amintirea multora. Este vorba despre Miron Aioanei, tatăl bunului şi respectabilului meu prieten, arhimandritul Timotei Aioanei.

Am regretat că nu am putut să fiu prezent la slujbă de duhovnicesc adio, aflându-mă la distanţa rânduită de Domnul între România şi Grecia. Regretul era cauza atât a faptului că-l îndrăgisem şi preţuisem încă de atunci de când ne-am cunoscut - cu peste 20 de ani în urmă -, cât şi a faptului că prezenţa mea la căpătâiul lui ar fi fost un gest frumos de susţinere a doamnei Elena, soţia sa şi mama unicului său fiu.

Miron Aioanei a fost un om normal. Bun gospodar, tată vrednic şi soţ devotat. Sufletist. Cred că acesta e cuvântul pe care i l-aş putea atribui cel mai uşor.

Faptul că era un sufletist autentic se vedea şi din mişcarea bruscă pe care o făcea atunci când îi propuneai ceva. În următoarea secundă se întorcea spre tine şi, cu o mină serioasă, te aproba, fiind gata ca imediat să şi purceadă la înfăptuirea celor zise. Aşa l-am perceput în întâlnirile noastre, dar mai ales în timpul pelerinajului la Muntele Athos, unde s-a numărat printre cei pe care am avut binecuvântarea să-i îndrum, ca şi ghid de pelerinaj. Atent, nu scăpa nici un amănunt. Dacă trebuia luată o hotărâre din două, susţinea părerea ghidului, conştient că experienţa lui primează în faţa entuziasmului celorlalţi.

L-am întâlnit prima dată la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi apoi, deseori, la vechiul aşezământ monahal din apropiere.

Era mai tânăr pe atunci. O vârstă ce începea cu cifra 5, cred. Anii â87-â88.

I-am văzut ataşamentul faţă de Biserică - atât ca instituţie, cât şi ca lăcaş de cult. Am reţinut din relatările lui modul direct şi dezinteresat cu care se implica - el fiind şi membru al Consiliului parohial - precum şi regretul exprimat într-un mod caracteristic, atunci când simţea că treburile nu mergeau aşa cum considera el că e bine.

Ce m-a surprins în mod deosebit, atât în timpul vizitelor lui la Neamţ, cât şi atunci când mergeam eu în spaţiul în care Dumnezeu l-a chemat să-şi adauge anii în şiragul vieţii: avea un mare respect pentru preoţie şi, fireşte, pentru călugărie.

Mi-a făcut impresie, de asemenea, spiritul lui gospodăresc...

Nu pot să redau decât frânturi disparate, care vorbesc, însă, de la sine. Sunt prea puţine momente pentru a-i face o „radiografiere“ exhaustivă. Toate acestea au avut, totuşi, puterea de a-mi imprima pe retina sufletului un chip distins şi totodată distinct, ce nu cred că se va şterge prea curând.