Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei În preajma Crăciunului, numai despre Bine

În preajma Crăciunului, numai despre Bine

Un articol de: Constantin Iftime - 24 Dec, 2010

Fiul meu, de aproape 6 ani, vrea să-i aducă Moş Crăciun o maşină. E o jucărie, cum mi-a explicat el, din piese lego. Nu mi-a spus până la capăt că maşina lui apare zilnic într-o reclamă pe un canal de desene animate. De aici încep contradicţiile noastre zilnice. Faptul că-şi petrece prea mult timp în faţa televizorului determină cele mai multe izbucniri necontrolate ale mele. Certuri sau apostrofări, cum pot fi numite astfel de discuţii obişnuite. Însă această nepotrivire de păreri s-a înşurubat mai adânc în relaţia noastră. Nu-mi mai place parcă nici pasiunea lui pentru maşini. Eu m-am lecuit de ea cu mulţi ani în urmă. Şi aşa, cred, a început o anume detaşare dintre noi. Eu, de ce să nu spun, mi l-aş fi dorit cu o pasiune pentru muzică, ca apoi să-l trec la pian. De câte ori nu mi-am apostrofat acest orgoliu, însă obişnuinţele zilnice mă menţin pe o poziţie comodă. Mă aflu, şi mă căiesc pentru asta, într-un rol, cred, foarte fals. Iată expunerea acestui gând la o altă scară, fireşte. Sper ca aşezarea lui într-o ordine teoretică să nu-i dăuneze prea mult.

De cele mai multe ori, ne gândim cum să schimbăm lumea din jur, mai degrabă decât pe noi înşine. Mi se pare una din măsurile nu ridicole, ci profund greşite. Mai întâi, pentru că vrem să facem ceva, începând cu sfârşitul. Începutul mi se pare a fi în orice moment în noi înşine. Toate, cred, le avem la îndemână acolo. Dar se întâmplă ca această fiinţă, care ştie foarte bine ce are de făcut, să fie acoperită de tot felul de lucruri inutile.

Cultura, atunci când nu aduce la vedere binele comun, bucuria de a trăi din toate puterile sufletului, şi ea constituie un balast. Umberto Eco, cunoscutul estetician italian, descrie într-o recentă sinteză evoluţia ideii de urât, ajungând la final să constate că arta recentă nu face decât să reveleze urâtul. Frumuseţea, vedem din compendiul său de istorie culturală, se subţiază pe măsură ce istoria ajunge la contemporaneitate.

În altă ordine de idei, eu mă îndoiesc asupra acestei viziuni. Îmi vine să cred că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, după cum o anume voce chiar a fiinţei noastre ne vorbeşte. Ea ne îndeamnă, aş spune pe scurt, să vedem răul sau ceea ce-i consângen răului. Desigur că în calea binelui se află atâtea obstacole. Aproape toată mitologia - dacă apelăm doar la interpretarea artistică - ne arată în felul ei că la adevăr ajungem greu, că există o anume cale, care cere iniţiere. Nu mai vorbesc de ce spune cultura teologică.

Fiind în Ajunul Crăciunului, mă simt cu atât mai mult îndreptăţit să înăbuş aceste voci. Putem intui şi o anume comoditate în a vorbi despre răul lumii. Îndreptăţiţi suntem să vorbim despre răul nostru. Când ne îndreptăm astfel ochii, mintea capătă abilităţile necesare să vadă şi frumuseţea din jur. Peste tot există mâna lui Dumnezeu. De la cel care face răul căzând într-o capcană a îndârjirii până la cele mai banale obiecte din jur. Undeva, se află o umbră bine aşezată, dacă nu un strop de culoare dumnezeiască.

Îmi aduc aminte cum în "Fraţii Karamazov", în mănăstirea stareţului Zosima, trăia şi călugărul Ferapont. Ferapont vedea peste tot diavoli. Pe când Zosima, fire luminoasă, avea ochi doar pentru bine. În faţa lui Mitea Karamazov, omul dominat de patima senzualităţii dezlănţuite, se închină stareţul Zosima. Gestul are o întreagă istorie. Personajele din roman, unele mironosiţe, altele dogmatice, caută doar semnificaţii tenebroase. Cred că părintele Zosima s-a închinat în faţa părţii bune a sufletului acestui om tulburat. Bunătatea lui Zosima

s-a înfrăţit cu bunătatea lui Mitea Karamazov, fapt care l-a salvat, cum ştim, de la săvârşirea paricidului.

Până la urmă, nu avem de optat şi dăm binelui de oriunde strălucirea din noi. Ar fi o probă a minţii bine strunjite, o probă de smerenie. Căci smerenia are şi exactitatea unei geometrii perfecte. Uşor de înşirat cuvinte frumoase, dar greu de făcut.

Desigur, cum am avertizat deja, dimensiunile acestui gând nu se suprapun întocmai peste ceea ce se întâmplă între mine şi fiul meu. Noi chiar şi în toiul controverselor, când ne privim intens, scăpăm, bănuiesc, şi câte un fir de lumină plăcută. Prietenia noastră are din ce se hrăni. Nu ştiu însă dacă Moş Crăciun îşi va desface prea mult băierile sacului. Ne-ar putea paşte atunci păcatul excesivităţii, a lipsei de măsură. Însă acest gând, cu rămurişul lui de argumente, sclipeşte acolo tainic.