În pustia pustniciei şi a sfinţeniei

În drumul dintre Ierusalim şi Ierihon dai deo­dată de chipul cel bătrân şi pietros al Terrei. Se ivesc înainte-ţi imenşi pereţi de stâncă dogorâtă în oţelăriile cerului şi cioplită de meşteri parcă din seminţia lui Sfarmă-Piatră, văi prăpăstioase, şerpuind între praguri colţuroase şi gata să se prăvale, albii contorsionate, secate la vreme de vară şi bună parte din toamnă, presărate ici, colo cu trunchiuri prăfuite de chiparoşi şi măslini, semne miraculoase de viaţă vegetală într-un ţinut al aridităţii şi mineralului.
Suntem în pustiul Iudeii şi Hozevei, acea vale a Enonului, cum o numeşte Evanghelistul Ioan, un topos inospitalier şi neprielnic vieţii cel puţin în anotimpul călduros, din aprilie până pe la sfârşitul lui octombrie.
În acest pământ deşertic existenţa omenească şi-a găsit cuibar prin jertfirea de sine a nevoitorilor monahi, cei care de secole şi milenii s-au statornicit aici cu ctitoriile lor furişate cel mai adesea în alveolele din piatră ale ­înălţimilor neprimitoare. Aceşti vieţuitori au însufleţit cu trăirea ascetică tărâmul cel fără de duh până la venirea lor. Aici, în Ţara de Piatră şi Foc, şi-au pus la încercare tăria credinţei şi puterea sacrificiului unii dintre cei mai de seamă isihaşti ai creştinătăţii. În veacurile de început ale primului mileniu de după Hristos se alcătuise pe aceste meleaguri o adevărată prisacă a pustniciei. 70 de mănăstiri şi schituri răsăriseră între stânci, înconjurate de chilii de anahoreţi adăpostite de grotele şi peşterile cele parcă fără de număr. Erau toate altare ale ascezei. Prin lucrarea lor pustiul a ajuns a fi unul al pustniciei şi sfinţeniei. Legătura rugătorilor cu cerul se făcea lesne, pentru că deasupra capului iţit dintre stânci nu se găsea decât bolta, de unde Se pogora, lunecând în suflet, Cuvântul lui Dumnezeu, invocat în Rugăciunea inimii, cea despre care grăia părintele Cleopa de la Sihăstrie că este treapta cea mai înaltă a rugii.
Sihaştrii fuseseră chemaţi în părţile acestea de lume de exemplul minunat al Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, care se nevoise într-o peşteră situată deasupra aşezămintelor Mănăstirii Hozeva de mai târziu. În contrafortul cu deschizătură de peşteră şi-au zidit apoi cuibul în veacul al V-lea cei dintâi sihaştri de la Hozeva, cinci la număr, de loc din Siria. În măruntaiele din piatră ale acestei întruchipări golgotice, ce-a fost sălaş pentru Prorocul Ilie, pulsează fără contenire o lumină preacurată, dăinuitoare de milenii, lumina care, pesemne, îi aducea odinioară înăuntru pe corbii dăruitori de hrană în cei trei ani şi jumătate petrecuţi aici de profetul Vechiului Testament până la plecarea pe Muntele Sinai. Străluce între crevase şi culmi singuratece şi greu accesibile o constelaţie a sihăstriilor şi sihaştrilor.
Mulţi dintre asceţi au plătit de-a lungul vremurilor cu viaţa pentru nestrămutata credinţă în Domnul. Cele mai mari jertfe s-au săvârşit începând cu secolul al VII-lea, odată cu năvălirea perşilor. Chipurile cele sfinte ale vieţuitorilor pustiului sunt încrustate în memoria cea de neşters, în sinaxare şi cinstite în sufletele pelerinilor care vin să se închine cu umilinţă şi smerenie în această vatră unică a credinţei creştine. Stelele lor au suit la ceruri şi de acolo îşi trimit vestirile cele binefăcătoare. Una dintre stele e a unui sfânt român. Numele său, Ioan, stă, alături de cel al premergătorului Gheorghe, pe frontispiciul vestitei mănăstiri din salba chinoviilor ce împodobeşte Valea Hozevei, Mănăstirea Hozeva. Ioan Iacob de la Neamț a poposit în Ţara Sfântă după ce-a fost tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi, Gheorghe şi Ioan, unul grec, altul român, au ales calea pustniciei. Au îmbrăţişat viaţa aspră a ascetului şi şi-au dus cele mai multe din zile în ochiurile stâncilor ce mărginesc albia pârâului Hozeva. Au trăit departe de vuietul lumii, ajunând şi rugându-se zi şi noapte pentru mântuirea lor şi a omenirii, ai cărei mesageri se simţeau prin alegere divină. Atât de puternică le-a fost credinţa şi aşa de însemnată jertfa, că Dumnezeu le-a primit rugăciunea şi i-a dăruit cu harul faptelor sfinte din timpul şederii pământene. Sfântul Ioan cel Nou Românul, uneori numit Hozevitul, canonizat în 1992 de Biserica Ortodoxă Română sub numele de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, a crezut din timpul uceniciei la lavra Neamţului că locul său este în Ţara Sfântă şi că acolo, la izvoare, îşi va putea rostui cu adevărat menirea. Monahul Ioan a ajuns în patria Mântuitorului în 1936 şi a făcut parte la început din obştea Lavrei Cuviosului Sava cel Sfinţit. Hirotonia întru preoţie s-a săvârşit la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim la 21 aprilie 1947. După acel moment s-a grijit ca egumen, în condiţii vitrege, de soarta Schitului Românesc „Ioan Botezătorul” de la Iordan. În 1952 a luat calea pustniciei şi a ales ca loc de nevoinţă Mănăstirea Hozeva, renumită pentru anahoreţii ei în toată cuprinderea Ortodoxiei.
În acel ceardac al cetăţii din piatră din pustiul Iudeii, ori cuib de rândunică, cum a mai fost descrisă metaforic sihăstria aparţinătoare de Patriarhia Ierusalimului, monahul Ioan a rămas doar un an. Apoi s-a hotărât, hotărâre acceptată de stareţul său, să trăiască într-o scorbură din zidul de stâncă, o peşteră din acelea hărăzite pustnicilor. Sălaşul se găsea în apropiere de Schitul „Sfânta Ana”. Era o prispă deasupra unui hău de peste 30 de metri adâncime. Aici, cum scrie în cartea ce i-o consacră Sfântului egumenul Mănăstirii Hozeva, arhimandritul Constantinos, „Părintele Ioan trăia în mod real cuvintele Sfântului Apostol Pavel: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea pentru Hristos?» (Romani 8, 35 şi 36)”. Această iubire a fost îmbelşugată şi rodirea pe măsură. Dumnezeu a pogorât peste isihastul Ioan Duhul Sfânt. Când monahul pust­nicit a murit în 1960, la doar 47 de ani, paserile cerului, îşi amintesc călugării din vremea aceea, s-au strâns şi l-au vegheat ca nişte heruvimi pe cel adormit întru Domnul. Stolurile s-au despresurat abia după pecetluirea mormântului. Peste 20 de ani, când vieţuitorii Hozevei au primit semne cereşti că trebuie să deschidă cripta, a ieşit la iveală trupul nestricat şi răspânditor de bună mireasmă. Moaştele au fost duse în biserica mare a Mănăstirii Hozeva şi de atunci a început drumul sfinţeniei lui Ioan Iacob de la Neamţ. Ruga la baldachinul din atrium se dovedeşte a fi una tămăduitoare, precum o mărturisesc de ani şi ani înşişi rugătorii. Şi numărul lor sporeşte de la o zi la alta, cu toate că pe credincioşi îi aşteaptă un coborâş repede şi un urcuş abrupt sub un soare nemilos, ce pun la grea încercare puterile omului. Dar parcă Sfântul îi duce şi aduce în palmele lui pe toţi spre îna­ripata plăsmuire de vis şi realitate a Hozevei din pustia pust­niciei şi sfinţeniei. Iar pentru cei ce n-au putere destulă să coboare şi să urce singuri, dar doresc fierbinte să păşească între zidirile mănăstirii şi mai ales să se închine la moaştele sfinţilor, ca în vremurile biblice asinii beduinilor îi poartă în alaiul bucuriei spre zidirile din înalturi. Pentru români, cum a fost şi cazul nostru în pelerinajul de la început de octombrie, când ne-am bucurat de înţeleapta povăţuire a părintelui Ioan şi a inimosului său tovarăş Gabi, poteca e mai lesne de urmat, pentru că este una a regăsirii darurilor din părinţi în părinţi. În genunchi, lângă moaşte, îţi vibrează sufletul de mândrie şi eşti fericit ştiind că cineva dintr-un neam cu tine, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, rugător din cei chemaţi şi mai ales ascultaţi, cărturar şi poet de har, este cel care a însemnat pustia pustniciei şi sfinţeniei din Ţara Sfântă cu de neşters pecete românească.