În vizită pastorală de sărbători

Obiceiul de "a merge cu icoana" în ajunul Naşterii Domnului şi de "a umbla cu botezul", "cu crucea" sau "cu Iordanul" în ajunul Botezului Domnului se înscrie în vizitele pastorale pe care preoţii le întreprind în comunitatea parohială. Cu prilejul acestor mari sărbători creştine, preoţii pătrund în intimitatea căminului oricărui enoriaş credincios, fie purtând icoana Naşterii Domnului, fie crucea de lemn, un buchet de busuioc şi apă sfinţită. De regulă, atitudinea lor este caracterizată de sensibilitate, delicateţe, nobleţe şi rafinament sufletesc, mugurii sensibilităţii duhovniceşti care anticipează împrimăvărarea umanului de prin casele oamenilor. Nimic trivial, grosolan sau josnic nu impietează momentul unei astfel de întâlniri. În fapt, această formă preoţească de a colinda, diferită de cea mirenească, are rolul de a contribui la o mai bună cunoaştere a bucuriilor sau necazurilor credincioşilor din parohie.

Mersul cu icoana" sau "umblatul cu botezul" reprezintă, metaforic vorbind, o icoană a comuniunii care subzistă la nivelul vieţii parohiale între preoţi şi enoriaşii de care aceştia trebuie să se simtă profund legaţi. Înzestraţi cu smerenia şi dorinţa de a sluji oamenilor, pentru că astfel slujesc lui Dumnezeu, preoţii recunosc faptul că vrednicia lor depinde de gradul de conectare la realităţile vieţii parohiale. Chiar dacă, vrând-nevrând, pe parcursul acestor vizite pastorale preoţii iau contact cu climatul de opinie din parohiie lor, aceştia vor şti să extragă seva misiunii lor bisericeşti numai în măsura în care sunt cu adevărat înrădăcinaţi în comunitatea parohială pe care o păstoresc.

Modul în care preoţii sunt primiţi în casele credincioşilor spune mult despre chipul pe care aceştia reuşesc să-l impregneze în sufletul propriilor enoriaşi, cu atât mai mult cu cât ei vin să-I binecuvânteze şi să le sfinţească locuinţele. Conştienţi de aceste daruri cu care preoţii vin încărcaţi, enoriaşii primesc colinda lor cu uşa larg deschisă, toţi membrii familiei fiind pregătiţi sufleteşte, spovediţi şi împărtăşiţi, dar şi trupeşte, fiind îmbrăcaţi în haine curate, de sărbătoare. Şi, cu toate că, din intimitatea căminului ameninţat oricum de indiscreţia mijloacelor de informare, unii dintre ei mai privesc încă pasiv prin vizorul uşii lor ca printr-un ochean la o lume aflată în plină criză şi ameninţată de anarhie, vizita pastorală a preotului are rostul de a combate tendinţele lor de încapsulare, împărtăşindu-le viziunea unei lumi în mijlocul căreia, indiferent de vremuri, continuă să se afle Biserica Mântuitorului nostru Hristos. Doar astfel, în orizontul larg al unei lumi tot mai dezrădăcinate din punct de vedere religios, lăcaşul de cult din centrul comunităţii parohiale poate radia mai departe de sfinţenie până în ungherele mai mult sau mai puţin luminate de credinţă ale străzilor care conduc spre fiecare din căminele lor, devenite ad-hoc o extensie a pridvorului bisericii spre care s-au îndreptat paşii lor pe parcursul unei vieţi.