În voia naturii

Orice om lăsat în voia naturii sale se degradează. E ca şi cum toate înclinaţiile care îi alcătuiesc firea conspiră la progresiva lui destrămare. De aceea, fără o constrângere menită a-i bloca pornirile, procesul denaturării pare ireversibil. Aceasta e dovada cea mai grăitoare că suntem răi din naştere şi că societatea, chiar şi atunci când are influenţe malefice, acţionează asupra unui teren care a fost deja alterat. Altfel spus, societatea te abrutizează, dar nu te înrăieşte, căci înrăirea ţine de natura ta intimă primită pe cale atavică. Parcă ajungi victima unei conjuraţii la care iau parte instinctele, ambiţiile şi chiar conştiinţa ta. Şi astfel, pe nesimţite, începi să te îngraşi, să te moleşeşti, să te blazezi şi, culmea descompunerii, ajungi să te împaci cu propria decădere. Din acest moment, părăginirea biologică e definitivă, căci intervine starea ce prevesteşte deznodământul final: letargia. Îţi contempli declinul cu seninătatea celui care nici măcar de amor propriu nu mai e în stare. Îţi dispare entuziasmul şi nici o undă de elan social nu-ţi mai tresare în suflet. Singura cale de a întârzia procesul este să nu dai curs predispoziiţilor ce ţi-au fost întipărite pe linie ancestrală. Iar a nu le da curs înseamnă exercitarea unei constrângeri tocmai asupra naturii care, în lipsa constrângerilor, şi-ar vedea netulburată de programarea genetică. Nu sună straniu să spui că, lăsându-te în voia naturii intime, te denaturezi? Că denaturarea vine aşadar pe cale naturală? De aceea, natura aceasta trebuie s-o tulburi, adică trebuie să-i schimbi direcţia. Nuanţa e esenţială: nu e vorba atât de a înfrâna natura, ci de a-i schimba direcţia.

Dintre constrângerile care contribuie la schimbarea direcţiei, cele mai eficiente sunt cele care nu vin de la oameni. E nevoie aşadar de un sens neomenesc care să aducă o adiere venită din altă lume. Ceea ce e totuna cu a spune că nu ascultăm cu adevărat decât de acele autorităţi a căror semnificaţie depăşeşte treapta umană a vieţii. În schimb, cele din aceeaşi specie cu noi presupun ascultare de conjunctură dictată de raţiuni oportuniste. E ceva în noi care ne face neîncrezători faţă de puterea umană. Nu credem în oameni, cu atât mai puţin în autoritatea lor. Şi atunci, simţim nevoia de ceva suprafiresc şi prin excelenţă lipsit de natură umană, căci presimţim că puterea autentică nu ne seamănă. Această mefienţă constitutivă ne face să nu ascultăm cu totul de nici un om, jinduind în schimb după acel gen de înfiorare care este semnul distinctiv al autorităţii suprafireşti. De aceea, numai stihiile, elementele, zeii şi dumnezeii ne pot scoate din făgaşul degradării, încărcându-ne cu faţa spre un reper stabil.

Orice om care a ajuns în condiţii optime de existenţă se plafonează. Parcă ar atinge un prag care, de cum a călcat pe el, îi induce o stare de senină şi resemnată stagnare. Iar stagnarea e indiciul că natura lui intimă e mulţumită. Ceea ce defineşte un astfel de om sunt două simptome: contemplaţia satisfăcută a drumului parcurs până atunci şi întunecarea orizontului ce-i stă în faţă. Cu alte cuvinte, insul trăieşte tot mai mult în trecut, savurând victoriile, răzbunările şi depăşirea obstacolelor de odinioară, în timp ce coridorul viitorului se îngustează şi apoi se închide. Insul seamănă cu o corabie al cărei siaj se lărgeşte în coasta valurilor din spate, în vreme ce în faţă nu mai e nimic. Pentru o astfel de fiinţă, grija de căpetenie este camuflarea decrepitudinii în spatele unei veritabile recuzite de ordin monden. Corabia trebuie să întreţină aparenţele, aşadar trebuie să plutească, chiar dacă pe dedesubt ia din plin apă. Dar adevărata problemă nu e să ascunzi decrepitudinea, ci s-o transfigurezi, iar pentru asta nu ai nevoie de reţete medicale, de sfaturi psihologice sau de consiliere financiară, ci de cenzură transcendentă. Ai nevoie de frică sacră, aşadar de singura emoţie care îţi poate bloca natura intimă până într-atât de mult, încât, chiar lăsată în voia ei, biologia nu-şi mai urmează înscrisul genetic, ci tinde spre altceva. E nevoie aşadar de o emoţie a cărei sursă nu e de la om.