Înăuntru păzește-te, afară păzește-te!

Viața spirituală cere un echilibru similar mersului pe sârmă: orice extremă, orice exagerare reprezintă un pericol și din spate pândește căderea. „Avva Pimen a povestit că, odată, un frate l-a întrebat pe Avva Simon: «Dacă ies din chilie și dau peste frate care se distrează, și mă distrez și eu cu dânsul; apoi dau peste unul care râde, și râd și eu cu dânsul, când intru în chilie, nu îmi mai găsesc pacea dinainte». Bătrânul îi zice: «Cum, după ce ieși din chilie și dai peste unul care râde, și râzi și tu cu el, dai peste unii care sporovăiesc și sporovăiești și tu, când te întorci în chilie, ai vrea să fii cum erai mai înainte?» Fratele întreabă: «Și atunci?» Bătrânul îi zice: «Înăuntru păzește-te, afară păzește-te!»”.

Textul acesta ne pune în fața unei dileme: cum poți să îți păstrezi pacea lăuntrică în momentul în care ai numeroase contacte cu oamenii. Părinții deșertului au o anumită disciplină a singurătății și a controlului gândurilor. Lucrurile însă se complică în momentul în care trăiești într-o comunitate extinsă ori, pur și simplu, ieși din singurătate. Fiecare întâlnire te amprentează într-un anume fel și este dificil să scapi de influențele celorlalți, mai ales în cazul celor empatici. Mulți doresc să treacă prin lume neobservați, într-o cât mai mare discreție. De multe ori, modul cel mai simplu în care poți face asta este să te lași pur și simplu purtat și să opui cât mai puțină rezistență. Să nu atragi atenția poate să fie un act ascetic și o formă de nevoință. Sfântul Apostol Pavel le scrie la un moment dat corintenilor: „Deși sunt liber față de toți, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți... tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, v. 19 și 22). Există, deci, o anumită flexibilitate la nivelul purtării, cu scopul de a face bine celorlalți și de a-i câștiga pentru Hristos și pentru mântuire. Și totuși, acolo zace și un pericol: pericolul de a-ți pierde liniștea și pacea, de a plonja în tulburare și de a te îndepărta în felul acesta de Dumnezeu. Intervine aici, așadar, nevoia discernământului. Unul dintre criteriile importante ale discernământului, sugerat de Scriptură, este acela că adevărata natură a oricărei acțiuni se descoperă în rezultatele sale. „Orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7, 17-18).

Criteriul acesta este unul destul de greu de aplicat, pentru că roadele apar doar la finalul unei acțiuni. De aceea, dacă încerci să te ghidezi după el, adesea pare că acționezi orb, fără să știi precis în ce direcție te miști. Și totuși, fiecare acțiune, cu final rău sau bun, contribuie în timp la construirea experienței (atât la nivel personal, cât și cea tezaurizată în Tradiția ascetică a Bisericii). Iar experiența, în timp, devine un ghid eficient în funcție de care te poți orienta.

În cazul pomenit de Avva Pimen putem înțelege că cel care râde cu cei care râd și se poartă la fel ca ceilalți o poate face din două motive: din slăbiciune ori frică, pe de o parte, ori din simpatie reală și atenție, pe de altă parte. În primul caz, rezultatul va fi tulburarea și dispariția păcii, în al doilea caz, sporirea ei. De aceea, sentința bătrânului este: „Înăuntru păzește-te, afară păzește-te!”.