Începutul perpetuu

Avva Dioscoros a fost un călugăr educat, bun cunoscător al Bibliei, probabil unul dintre celebrii „fraţi lungi“, adepţi ai origenismului, care au avut de suportat persecuţia lui Teofil al Alexandriei. În timpul vieţuirii sale în deşert a dus acolo o viaţă cât se poate de bine organizată, iar experienţa acumulată în pustie a fructificat-o după aceea şi în timpul episcopatului (a fost arhiereul Nachiastiei). Specificul nevoinţei sale nu ţinea atât de faptul că îşi făcea pâinea din orez şi linte (uneori pustnicii erau de-a dreptul ingenioşi în privinţa hranei), ci pentru felul în care îşi „proiecta“ viaţa duhovnicească. „În fiecare an începea un alt fel de viaţă, zicând «Anul acesta nu mă întâlnesc cu cutare»; sau «Nu vorbesc»; sau «Nu mănânc fructe şi verdeţuri». În privinţa lucrului, făcea la fel: termina ceva, se apuca de altceva, în fiecare an.“

Viaţa duhovnicească presupune activitate raţională (chiar dacă excesul de raţionalizare poate să dăuneze la fel de mult ca şi lipsa ei). Această raţionalizare sau sistematizare a vieţii duhovniceşti este doar un aspect şi, cu siguranţă, nu cel mai important care se desprinde din povestirea de mai sus despre avva Dioscoros. Mai e ceva: tema începutului perpetuu, pe care o aflăm la mai mulţi părinţi ai pustiei. Spre exemplu, despre avva Pior se spunea că „în fiecare zi o lua de la început“. Între avva Moise şi avva Silvan a avut loc o discuţie în care primul l-a întrebat pe cel de-al doilea dacă poate cineva să o ia în fiecare zi de la început. Iar bătrânul Silvan a răspuns: „Dacă este harnic, poate să reînceapă în fiecare ceas“.

Dintre toate însă, cea mai cunoscută povestire pe tema începutului bun, a reîntemeierii perpetue a vieţii duhovniceşti prin pocăinţă, se regăseşte la avva Sisoe. Când acesta era aproape de sfârşitul său pământesc, ceilalţi călugări erau adunaţi în jurul lui şi faţa îi strălucea ca soarele. Aceasta este una dintre cele mai frumoase descrieri a trecerii în veşnicie a unui om al lui Dumnezeu. În momentele acelea, avva Sisoe părea că vorbeşte cu cineva. „Bătrânii l-au iscodit: «Cu cine vorbeşti, părinte?» El a zis: «Au venit îngerii să mă ia şi-i rog să-mi mai îngăduie să mă pocăiesc puţin». Bătrânii îi zic: «Dar nu-ţi trebuie nici o pocăinţă, părinte» Bătrânul le zice: «Drept să vă spun, nu ştiu dacă am început vreodat㻓. Concluzia apoftegmei, care urmează imediat după acest cuvânt al avvei Sisoe, este următoarea: „Atunci şi-au dat seama (bătrânii) că atinsese desăvârşirea“. Atinsese desăvârşirea, iar el voia să pună început pocăinţei, aşa cum făcuse toată viaţa. Călătoria către veşnicie este un parcurs ireversibil, făcut în timp. Duşmanul ei major este autosuficienţa, una dintre manifestările posibile ale mândriei. Începutul continuu al părinţilor este dărâmarea autosuficienţei şi se întemeiază pe o viziune realistă: când te luminează Hristos şi îţi vezi starea, înţelegi că tot ceea ce ai făcut este nesemnificativ. Şi totuşi, Dumnezeu te atrage cu o asemenea putere, încât o iei de la început. Iar începutul acesta poate să fie o stare a inimii (cum este cazul avvilor Pior, Silvan şi Sisoe pe care i-am pomenit mai devreme), la fel de bine cum poate să aibă şi o componentă practică, aşa ca la avva Dioscoros. Acesta căuta în fiecare an o altă latură a sufletului său şi o altă metodă de a o îmbunătăţi. Şi toate aceste începuturi succesive (care nu se contrazic, ci se continuă) reprezintă sportul duhovnicesc întemeiat pe smerenie.