Începuturile misiunii creştine în China şi India

Prin secolele VI-VII, Biserica Răsăriteană era suficient de puternică, încât a început să trimită tot mai mulţi misionari spre Est, pentru a desăvârşi evanghelizarea perşilor şi chiar mai departe. De regulă, creştinii foloseau Drumul Mătăsii, care conducea până în China. De altfel, contextul vremii era unul prielnic răspândirii creştinismului. De pildă, în Persia, la Nsibis, s-a deschis o nouă şcoală teologică nestoriană, după cea de la Edessa, unde, în perioada de apogeu, erau pregătiţi, în acelaşi timp, în jur de opt sute de preoţi, dintre care mulţi erau trimişi misionari până dincolo de graniţele Persiei. Pe de altă parte, puterea chineză se extindea spre Vest, iar comerţul cu Persia şi cu Bizanţul cunoştea o mare înflorire. Pe la mijlocul secolului al VI-lea, diplomaţii perşi mergeau regulat spre Est în călătorii de şase luni, ajungând până la Hsian-fu, capitala Chinei de Vest.

În anul 635 d.Hr., sosea la Hsian-fu un călugăr, aducând cu el multe cărţi şi icoane. Numele său era Alopen. Împăratul chinez i-a permis să predice învăţătura creştină şi să fondeze o mănăstire, cerându-i, în schimb, să traducă în chineză toate cărţile pe care le adusese. Dacă le-a tradus sau nu, nu se ştie. Ceea ce se ştie, însă, e că, în anul 638 d.Hr., a fost fondată o mănăstire siriană la Changâan (azi Xiâan).

Ulterior, misiunea creştină avea să câştige tot mai mult teren. Astfel, în anul 642 d.Hr., au fost traduse în chineză primele texte creştine, iar în a doua jumătate a secolului al VII-lea se afirmă că s-au construit mănăstiri în toate centrele prefecturilor din imperiu. Totuşi, afirmaţia pare una eronată, întrucât e greu de presupus că ar fi existat mănăstiri în toate cele peste 360 de prefecturi.

În cea mai mare parte, creştinismul a fost răspândit doar de străini, fiind perceput de către chinezi ca o religie de import; de pildă, mănăstirea de la Changâan era populată exclusiv de călugări vorbitori de limbă siriană. De altfel, toate mănăstirile erau cunoscute ca mănăstiri Ta-Tsin, după numele dat de chinezi Bizanţului, iar distincţia dintre bisericile ortodoxe şi nestoriene era necunoscută chinezilor. Aceasta nu înseamnă că n-ar fi existat chinezi convertiţi la creştinism. De pildă, pe la sfârşitul secolului al VIII-lea, Kuo-Tzu-i, care era un mare general şi funcţionar, a dăruit mari sume de bani pentru construirea unor biserici creştine.

Cu toate acestea, Biserica creştină chineză n-a devenit niciodată o Biserică de mase. Ba mai mult, în secolul al IX-lea, în timpul împăratului Wu-tzang, creştinii au fost crunt persecutaţi, multe biserici şi mănăstiri au fost distruse. De altfel, toţi călugării aparţinători religiilor străine au fost constrânşi să renunţe la viaţa monahală, inclusiv cei budişti. Ulterior, budismul s-a refăcut, în vreme ce creştinismul a rămas până astăzi aproape nesemnificativ raportat la populaţia Chinei.

Un succes cu mult mai mare decât în China au avut misionarii creştini în India. Tradiţia afirmă că cel care a dus creştinismul în India, dar şi în Persia, a fost însuşi Sf. Ap. Toma. Începând cu secolul al IV-lea, există date concrete despre prezenţa în India a unor misiuni creştine persane, cum ar fi cea condusă de către Toma Kinayi. Nu se ştie exact dacă acest Toma era un misionar autentic sau un negustor care a fost însoţit de misionari creştini în călătoria sa în India. Cert rămâne faptul că, în urma călătoriei sale, s-a constituit o comunitate creştină vorbitoare de limbă siriană, deoarece o serie de catolicoşi au comunicat cu aceasta. Prin secolul al VI-lea, atât în India, cât şi în Sri Lanka, existau comunităţi creştine puternice. Cele mai multe dintre aceste comunităţi se aflau în actualul stat Kerala, în sudul coastei de vest a Indiei, în regiunea Malabar, astfel că Biserica primară indiană mai este cunoscută şi sub numele de Biserica din Malabar.

Principalele centre ale activităţii creştine au fost, se pare, Quilon (actualul Kollam), un port comercial de pe coastă, şi Crangunar, în nord, unde creştinii au fost trataţi foarte bine. Potrivit unor documente din secolul al IX-lea, creştinii îşi aveau propria breaslă a negustorilor, li se permitea să stea pe covoare şi să folosească elefanţi pentru transport, ceea ce reprezenta un privilegiu rezervat doar aristocraţilor. Creştinii aveau reputaţia de oameni oneşti, din moment ce au primit cântare şi greutăţi, devenind oficial vameşi. De asemenea, Biserica a primit de la autorităţi familii de sclavi din rândul castelor inferioare, familii despre care se presupune că au primit botezul şi au fost asimilate de comunităţile creştine.

În mare măsură, creştinii se comportau asemenea aristocraţilor hinduşi, practicând unele vechi obiceiuri hinduse, cum ar fi cel al hrănirii nou-născuţilor cu un amestec de miere şi aur, făceau băi rituale pentru purificare şi se căsătoreau respectând tradiţia hindusă. De asemenea, bărbaţii şi femeile trăiau separat, după tradiţia hindusă, se îmbrăcau asemenea brahmanilor, împletindu-şi, în schimb, o cruce în păr. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, pentru că, din punct de vedere cultural, ei şi-au păstrat identitatea hindusă, având însă o credinţă creştină.