Încercările temniţei şi bucuriile primite de la Domnul

În paginile Scripturii găsim nenumărate referiri la persoane care s-au înfățișat a fi chipuri pilduitoare pentru oamenii din toate vremurile.

Mântuitorul l-a privit cu drag pe tânărul care L-a întrebat ce să facă pentru a trăi veșnic. La răspunsul acestuia: „Pe toate le-am păzit din tinerețile mele”, Hristos i-a spus: „Una îți mai trebuie, du-te, vinde toate câte ai, împarte-le săracilor, apoi vino de-Mi urmează”. Din această convorbire înțelegem că întotdeauna mai este ceva de făcut în viața noastră, a fiecăruia. Sunt oameni pe care Mântuitorul îi privește cu drag și azi, așa cum l-a privit odinioară pe dregătorul bogat din Evanghelie.

Așa l-am privit și eu, de mult, la televizor mai întâi, descoperindu-l apoi în paginile ziarelor și ale publicațiilor de prestigiu, pe profesorul Radu Ciuceanu, unul dintre luptătorii pentru adevăr și dreptate ai pământului românesc. Cine nu a auzit de el? Cine nu știe că a luptat ani mulți cu încercările întunericului, care părea să pună stăpânire peste o țară întreagă? Din spusele sale și ale celor care l-au cunoscut trebuie să mărturisim că, fiind în temniță, s-a întâlnit cu Domnul, pentru că, atunci când oamenii l-au părăsit și nu au știut să îi mângâie suferințele, Mântuitorul a fost lângă el…, aducându-i tainic bucurie.

În aceeași perspectivă, am putea înțelege și cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt totuși plin de bucurie.” Cine îi aducea bucurie unui om care a stat o noapte și o zi în pântecele mării? Sau cu care s-a sfărâmat corabia de mai multe ori. Celui care era dus în lanțuri înaintea împăratului, celui care a suferit nedrep­tăți de la prieteni, de la cunos­cuți, de la cei din neamul lui și de la străini. Pentru că Hristos este singurul care aduce bucurie când toți ceilalți ne uită, când toți ceilalți ne părăsesc.

Mulți oameni care au petrecut vreme îndelungată în detenție au descoperit temnița ca pe un rai și au mărturisit că acolo a fost revelația adevăratei lor bucurii. Oameni dintre cei adevărați, în mod paradoxal, au descoperit fericirea în astfel de situații. Așa spuneau monahul Nicolae Steinhardt și alți luptători pentru credință și adevăr din acea grea perioadă a istoriei noastre, lovită de valuri puternice.

După mulți ani l-am descoperit față către față pe profesorul Radu Ciuceanu. Vorbea frumos, avea amintiri care erau păstrate cu discreție într-un sipet prețios. Odată, la sediul Protopopiatului 3 Capitală, a vorbit preoților prezenți în număr mare despre biserica Mănăstirii Văcărești. Fusese încarcerat acolo în vremea când mănăstirea devenise temniță și apoi a luptat împreună cu alți români adevărați pentru salvarea ei.

Dacă unele biserici a reușit să le salveze, grație curajului său și al unor camarazi de luptă, totuși biserica Mănăstirii Văcăreşti a căzut sub furia buldozerelor. Cunoscând mai bine decât alții adevărurile despre acest locaș, a vorbit despre Văcă­rești în expuneri academice, dar și în tulburătoare mărturisiri.

Am discutat apoi cu el ceasuri la rând, uneori făcându-mi cinstea de a mă invita la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. Mi-a mărturisit că după ce a scăpat din temniță a ales drumul mănăstirii, nu pentru a deveni monah, ci pentru a osteni asemenea monahilor în chinovia ștefaniană de la Putna, într-o vreme când mai mulți arheologi căutau mărturii acoperite de pământ și de trecerea anilor. A întâlnit acolo ierarhi și monahi de faimă cărora le-a făcut mărturisiri de suflet, fiind singurii în care avea încredere să le așeze la inimă tainele încercărilor din temniță, dar și cuvinte despre libertatea în Hristos, pe care doar puţini oameni o dobândesc.

După 1990 a fost deputat, membru fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, directorul-fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, dar în același timp mărturisitor al credinței în Mântuitorul Hristos, singurul Care l-a mângâiat când oamenii l-au umilit și-au încercat să îi stingă elanul și dorința de mărturisire a Adevărului.
M-a rugat de mai multe ori să oficiez pomeniri pentru cei care au luptat împreună cu el în munți, având un lung șir de nume pe care nu le-a uitat. Unii dintre ei au murit în temniță și mărturisea că nu mai are cine să îi pomenească. El, fiul unei mame mărturisitoare, căsătorit, de asemenea, cu o apărătoare a demnității și libertății poporului român, a îndemnat totdeauna și pe alții să meargă pe aceeași cale către lumină.

Profesorul Radu Ciuceanu a avut răgazul să se așeze la masa de scris. Așa au apărut numeroase mărturii despre oamenii care au știut să lupte și care au murit ca să fie liberi, pentru că adevărata libertate nu o au decât cei care înțeleg să se jertfească. El este unul dintre mărturisitorii vremurilor din urmă, iar cuvintele lui nu sunt doar cuvintele unui cărturar, ci mai ales cuvintele unui trăitor, ale unui om care are mărturii de mare frumu­sețe și a cărui experiență și profundă trăire îl așază între mărturisitorii dintotdeauna ai Bisericii. Pentru un astfel de om nu sunt decât cuvinte de laudă, mai ales că la vârsta lui laudele nu îl mai pot tulbura.

Întâmpinăm întotdeauna cu bucurie cărțile domnului profesor Radu Ciuceanu și le recomandăm tuturor cu acea bucurie pe care o descoperi citind nu doar slove frumoase, ci mai ales mărturisiri adevărate. Ele, prin condeiul domnului Radu Ciuceanu, intră într-un tezaur care se va păstra și de care noi toți ne vom bucura pururea.

Între discuțiile purtate cu domnul Ciuceanu, un loc important în sufletul lui l-a găsit Patriarhul de fericită pomenire Teoctist, cel de-al cincilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Domnul profesor l-a cunoscut de mult, în Moldova, și a păstrat apoi legătura cu patriarhul venit din ținuturile ștefa­niene în capitala țării, ca să păstorească Biserica Ortodoxă Română vreme de 21 de ani. Adeseori, spunea profesorul Ciuceanu, telefonul suna, și la celălalt capăt al firului era Patriarhul Teoctist. Prin cuvinte frumoase îl invita la o voroavă, la un sfat sau la o cină și se bucurau împreună mărturisindu-și unul altuia gândurile. Au fost uneori și discuții mai puțin protocolare, profesorul Ciuceanu spunându-i anumite lucruri pe care blajinul patriarh nu le știa, dar până la urmă cei doi găseau întotdeauna calea către lumină a unor lucruri mai presus de puterea și de înțelegerea lor.

Profesorul Ciuceanu a rămas cu o amintire strălucitoare asupra chipului Patriarhului Teoctist, trecut și el prin suferințe și printr-o alt fel de temniță, pe care ierarhii din timpul regimului comunist și poate din toate timpurile le-au trecut în drumul misiunii lor.

Deși nu a urmat Teologia, Radu Ciuceanu a devenit în felul său un sacerdot nehirotonit. Tainele credinței le-a învățat în temniță și apoi le-a înțeles la un nivel mai înalt în obștea Mănăstirii Putna, unde a făcut noviciat, precum și printre vestigiile arheologice pe care le-a pus în lumină la vestita mănăstire ștefa­niană. Astfel, a descoperit mai ales bogăția unei trăiri duhov­nicești care i-a înnobilat sufletul. Această noblețe este mai presus decât aceea princiară pe care o au unii oameni, noblețea spiritului.