Incertitudine şi organizare

Zilele trecute a avut loc forumul mondial de la Davos. La Davos se întâlnesc cei mai puternici oameni ai planetei şi se consultă cu privire la viitorul omenirii. Sunt prezenţi şefi de state, bancheri, personalităţi politice, economice, oameni care au puterea de a schimba câte ceva prin lume.

Pe agenda lor de lucru a fost la mare cinste criza economică mondială care afectează din ce în ce mai multe ţări şi din ce în ce mai rău. Se pare că măsurile care au fost luate până acum nu dau rezultatele scontate şi se propun o serie nouă de măsuri care să fie aplicate însă într-un mod mult mai coordonat, în aşa fel încât situaţia să nu scape de sub control.

Problema pe care o au şi ei este aceeaşi pe care o avem şi noi. Nimeni nu ştie cum ne va afecta criza, nimeni nu ştie cât timp ne va afecta şi nimeni nu ştie ce anume ar trebui făcut pentru a contracara efectele pe care nimeni nu le poate estima cu certitudine.

Peste tot domneşte incertitudinea cu privire la viitorul acestei crize, nu numai la nivelul elitelor politico-economice ale Globului, dar şi la nivelul individului comun. Această incertitudine nu este însă cauzată de lipsa de specialişti în economie sau de teorii cu privire la criză, ci este dată de complexitatea şi dinamica acestui fenomen care cuprinde rapid din ce în ce mai multe sectoare ale economiei mondiale. Pe scurt, problema este mult prea complexă pentru a admite o rezolvare simplă.

Spre deosebire de noi, oamenii obişnuiţi, care am putea să ne simplificăm viaţa pentru a putea face faţă situaţiei, guvernele nu se bucură de aceeaşi posibilitate. Ele nu pot strânge cureaua decât cu preţul unor mari tulburări sociale. Ele trebuie să aibă o soluţie, un plan şi o anticipare a etapelor prin care va trece criza. Acest lucru este aproape imposibil de făcut cu acurateţe deoarece, aşa cum am mai spus, problema a atins cote nemaiîntâlnite de complexitate. Chiar şi instrumentele avansate pe care le avem astăzi pentru studiul acestor fenomene au fost depăşite. Ce e de făcut atunci? Un guvern nu poate spune că nu are soluţii, este în fişa postului să le găsească şi să le aplice.

Ideea care a apărut ca o salvare a fost înfiinţarea unui super guvern financiar care să controleze lucrurile în aşa fel încât să nu se mai ajungă la o asemenea situaţie. Evident, această idee este doar o strategie de comunicare, nu şi o soluţie concretă. Acel super guvern nu ne va scoate din criză. Pentru că el însuşi se va confrunta cu aceeaşi problemă a complexităţii. Pe de altă parte, el nu este necesar pentru a preveni crizele viitoare. Ce ar preveni eficient ar fi nişte reguli mai stricte care însă pot fi aplicate de fiecare guvern în parte fără să mai fie nevoie de un superorganism internaţional.

Cei din elite ştiu asta, dar nu îşi permit să o spună. Şi atunci adoptă strategia cea mai la îndemână: organizarea. Ţările se vor organiza şi superguvernul le va coordona. Prin această strategie, se urmăreşte minimizarea percepţiei incertitudinii la nivelul publicului, adică ne vom simţi în siguranţă, vom crede că cineva veghează şi că are grijă ca lucrurile rele să nu se întâmple. Şi asta pentru că ne-am organizat şi ne-am coordonat şi în general, când se întâmplă asta, la scara vieţii noastre individuale ne simţim în siguranţă.

La nivel global, lucrurile stau însă diferit. Problema este atât de complexă încât coordonarea eficientă este aproape imposibilă. Şi, de fapt, nimeni nu încearcă aşa ceva, ar fi mult prea costisitor. Lucrurile sunt de fapt lăsate mai mult sau mai puţin la voia întâmplării. Iar ceea ce ne va scoate din criză nu va fi coordonarea sau superguvernul, ci decizia pe care individual o vom lua pentru a reuşi să trecem peste aceste vremuri grele. Cu incertitudinea trebuie să luptăm fiecare la nivel individual. Iar aici cel mai mare aliat este credinţa, pentru că a trăi în Adevăr înseamnă a avea certitudini pe care nici organizarea, nici dezorganizarea nu le pot zdruncina.