Îndemn la lucrarea faptelor bune

Muzeele sunt cele care dau seamă îndeobşte de ceea ce-a fost istoria acestui domeniu al artelor frumoase, atât de dinamic, cu evoluţii efervescente, deseori contestatare, ivite dintr-un spirit novator şi scormonitor de nepotolit. Dar oricât de îmbelşugate ar fi pinacotecile şi de generoase spaţiile lor de expunere, imaginea pe care ne-o oferă acestea nu are cum fi îndestulătoare. Colecţiile private sunt de regulă dacă nu ferecate, cel puţin greu accesibile. Expoziţiile organizate de muzee sau galerii de artă scot la lumină comorile tezaurului artistic şi ne dau posibilitatea să ne îmbogăţim zestrea de impresii şi să cunoaştem mai nuanţat şi adânc creaţia unuia sau altuia dintre artişti. Se adaugă albumele de artă, marile biblioteci, depozitare mai cu seamă ale graficii. Dar există cel puţin încă o sursă, un izvor revelator în felul său particular privitor la traiectele artistice. E vorba de casele în care au trăit şi lucrat marii artişti. Nu-s multe astfel de incinte grăitoare ale modului de a fiinţa al unui creator şi mărturisitoare, în egală măsură, asupra operei. Nu-s evocatoare doar lucrările ce acoperă pereţii odăilor, holurilor ori casele scărilor, ci mai cu seamă pulsează în aerul lor un duh testimonial. Te învăluie o pânză ca de mister şi se dezvăluie miraculos înainte-ţi unele din tainele ce numai în asemenea locuri se întrupează. Chiar de nu-i surprinsă înlăuntrul caselor, fie şi printr-un singur instantaneu fotografic, prezenţa  artistului la şevalet, închipuirea, stimulată de ambianţă,  recompune aproape cinematografic scene de care vizitatorul habar nu avusese poate până atunci. În faţa celui ajuns în încăperile meşterului faur se întâmplă chiar să prindă contur silueta fumegoasă a acestuia. Amfitrionul s-a întors surprinzător acasă şi s-a apucat să ducă mai departe pânza din lucrul căreia se oprise fulgerat de moarte. Am simţit şi eu asta la Târgovişte, în casa lui Gheorghe Petraşcu şi nu de mult în Flandra, la Jabbeke, în atelierul din vila lui Constant Permeke. Un fior transcendental pune stăpânire în asemenea spaţii  pe privitor, care nu-i unul uitător ca la teatru, ci părtaş la ceea ce-a fost  strădanie demiurgică.

Noi, ieşenii, suntem, din păcate privaţi de astfel de împărtăşiri înălţătoare. Avem o Pinacotecă (e drept, închisă de o vreme), cu un tezaur bogat, dar ţinut în lăzi din pricina spaţiului mult insuficient faţă de nevoi. Nu s-a întreprins mai nimic pentru crearea unui muzeu al artei contemporane, o prezenţă obişnuită în centrele urbane importante. Cât priveşte casele memoriale ale artiştilor plastici trăitori la Iaşi, şi slavă Domnului n-au fost puţini, acestea lipsesc cu desăvârşire. Ultimele care rămăseseră în picioare au fost puse la pământ de spiritul demolator al regimului trecut, continuat la fel de râvnitor şi azi. E destul să  aducem aminte  de cea din urmă  ireparabilă pierdere, de casa lui Octav Băncilă din Păcurari, dărâmată în  pofida protestelor iubitorilor de artă şi ale unor oameni de conştiinţă ai Iaşilor.

Am evocat toate acestea spre a îndemna la acţiune şi la întemeieri viitoare. Acum ne aflăm într-un moment în care o galerie de artă, cum e „Dana“, face mai mult pentru păstrarea şi restituirea moştenirii artistice decât cei cu misiune. Sărăcia prezentului nu e singura cauză a  dezertării de la datorie. Aplecarea cu iubire şi pricepere asupra acestei chestiuni ar degaja şi în asemenea vremuri potrivnice soluţii şi ar mişca, fie şi puţin, treburile din loc. Să medităm şi mai ales să purcedem la fapte. La cele bune şi ziditoare.