Indiferent cât de mare ar fi credinţa noastră, este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu

Cele mai multe dintre cărţile de predici reliefează dificultatea întâmpinată de autorii lor în a-şi alege un subiect, unul singur, pentru Duminica a IV-a din Postul Mare. Şi asta, deoarece în această zi sunt citite două pericope evanghelice (Marcu 9, 17-32 şi Matei 4, 25; 5, 12 - „Fericirile“) şi, în acelaşi timp, este o duminică închinată Sfântului Ioan Scărarul. În cele ce urmează am ales să descoperim câteva dintre sensurile primului fragment evanghelic, cunoscut şi ca vindecarea lunaticului.

Pericopa începe abrupt, cu solicitarea unui om care, disperat, îşi înfăţişează situaţia, de tată nefericit al unui copil demonizat, lui Hristos. Apostolii nu reuşiseră să îl vindece şi, prezentarea cazului în faţa Mântuitorului Iisus Hristos părea a fi o ultimă soluţie. „De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi“, îi spune anonimul tată, replica Fiului lui Dumnezeu fiind formulată tot plecând de la o condiţie: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede“. Aşadar, Hristos accentuează nesiguranţa solicitantului şi îi spune elegant că cererea lui nu se fundamentează pe o credinţă tare. Răspunsul omului este teribil, fermecător şi sincer: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“. Acesta pare a fi punctul culminant al pericopei evanghelice şi, cu certitudine, fraza care a rămas în memoria creştinătăţii.

Până la urmă, acel tată credea sau nu credea? Dacă da, cum e posibil şi să crezi şi să nu crezi în acelaşi timp? Cum se desluşeşte acest paradox, asemănător cu altul, din duminica trecută, „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde“ (Marcu 8, 35)?

Nu puţini sunt acei care îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu. Şi nu avem motive să ne îndoim de veridicitatea spuselor lor. Şi, totuşi, dintre aceia sunt şi mulţi care nu împlinesc toate poruncile divine, care nu fac fapte de milostenie şi care nu respectă rânduielile liturgice şi spirituale ale Bisericii. Cum este posibil, dacă afirmi că eşti credincios, să nu le faci pe toate acestea? Sunt două variante, aş zice: fie ni se pare că suntem credincioşi, fie chiar suntem, dar există mai multe trepte ale credinţei. Nenumărate. De la afirmarea unei existenţe superioare, credinţa într-un Dumnezeu personal, legătura cu Hristos prin Sfintele Taine, până la credinţa aceea prin care ni se împlinesc cereri, prin care devenim martori şi actori principali ai minunilor divine. Etape diferite ale credinţei, aşa cum diferite sunt şi punctele în care primim îmbrăţişarea Tatălui, noi, cei care ne plasăm, fără excepţie, în postura fiului risipitor. Toţi vrem să mergem acasă, la Părintele ceresc, toţi credem, dar în grade diferite. Aşa trebuie înţeleasă şi afirmaţia celor care îşi mărturisesc credinţa, deşi ni se pare că de multe ori sunt doar nişte farsori, ipocriţi, făţarnici. Fiecare face după cum poate simţi, căci despre a putea este vorba în cele din urmă. Hristos îi spune „de poţi crede“, dacă ajungi la acel nivel al credinţei în care nu te îndoieşti de puterea lui Dumnezeu, atunci, da!, nimic nu îţi apare ca imposibil.

Dar, Doamne, când ştim dacă noi chiar credem? De unde avem siguranţa că nu ne înşelăm, că nu este decât o părere? Păi, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus părintelui lunaticului că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“ (v. 23), acela, strigând, „a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (v. 24). Deci, indiferent cât de mare ar fi credinţa noastră, este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Tatăl a strigat şi a plâns, implorând ajutor. Ajutor nu numai în rezolvarea cazului, ci şi în desăvârşirea credinţei lui. S-a rugat să aibă credinţă măcar cât un grăunte de muştar, aşa cum cerea Iisus (Matei 17, 20), atât cât avea nevoie pentru a trăi miracolul tămăduirii fiului său. Acele lacrimi ale lui, recunoaşterea slăbiciunilor şi a puţinătăţii credinţei lui, sunt semnul doveditor al faptului că doar în smerenie credinţa noastră se purifică, se întăreşte şi se desăvârşeşte prin puterea harului divin. Aşadar, actul credinţei este un efort, însă şi un dar divin. Credem după puterea noastră, dar Dumnezeu plineşte şi întăreşte credinţa noastră.

Şi atunci, cum putem să credem? Nu trebuie să ne speriem sau să ne descumpănim, căci tocmai dorinţa noastră curată de a crede este semn al credinţei. Aşa cum este ea, superficială, puţină, slabă. La această credinţă adăugăm, iarăşi după putere, strigăt la tronul Preasfintei Treimi şi lacrimi. Biserica ne recomandă această „reţetă“ duhovnicească şi sunt convins că, dacă o aplicăm, ne vom afla şi ne vom întâlni cu toţii pe calea de întoarcere spre casă. Acel drum drag la capătul căruia ne aşteaptă Dumnezeu-Tatăl. În felul acesta găsesc că Duminica a IV-a din Postul Mare poate descoperi un sens care să unească cele trei mari teme anunţate la început: necesitatea credinţei pentru mântuire şi tămăduire, infinitatea de trepte pe care se află oamenii (chip al creşterii duhovniceşti progresive, teoretizate de Sfântul Ioan Scărarul) şi finalitatea mult aşteptată: fericirea.