Indiferenţa faţă de sufletul copiilor supără pe Dumnezeu

Aşa cum nu este posibil să reparăm şi să renovăm o casă veche gata să se prăbuşească decât cheltuind bani, aducând constructori buni şi interesându-ne şi ocupându-ne de toate, aşa şi casa lui Dumnezeu - pentru că şi sufletul unui tânar poate fi casa a lui Dumnezeu - nu merită din partea noastră nici cea mai mică atenţie?

Fii cu băgare de seamă să nu auzi şi tu ce au auzit odinioară evreii, care, odată întorşi din robie, deşi vedeau în Templul din Ierusalim o ruină, îşi construiau şi îşi înfrumuseţau casele. Ei au stârnit atât de mult mânia lui Dumnezeu, încât Domnul a trebuit sa le trimită un prooroc care să-i sperie cu foamea şi care să le arate şi pricina ei: „Este, oare, timpul ca voi să locuiţi în casele voastre cu pereţii lucraţi în tăblii, când templul acesta este în ruină“ (Agheu 1, 4).

Dacă indiferenţa lor faţa de Templul din Ierusalim L-a mâniat atât de tare pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl va mânia pe Domnul indiferenţa voastră faţă de acest templu, sufletul copiilor voştri, care este cu atât mai preţios, fiindcă sfinţenia lui este mai mare.

Există nişte remedii pentru asta. Un medicament ar fi postul. Copilul trebuie să înveţe să postească, cel puţin de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să meargă apoi la biserică, iar seara, când se termină spectacolele, tatăl să-l ia de mână şi să-i arate lumea care iese de la teatru. Să râdă de bătrânii care s-au dovedit mai fără minte decât tinerii, chiar decât cei foarte tinerei, pentru că n-au alungat flacăra dorinţei trezită în ei. Apoi să-l întrebe pe copil: „Ce crezi ca au câştigat toţi aceşti oameni? Nimic altceva decât ruşine. S-au facut de râs şi de ocară în ochii lumii care-i va judeca aspru“. Facând aceasta, tatăl îi va spori mult sila copilului faţă de spectacolele şi de muzicile deşuchiate.

Şi mai există unul: rugăciunea. Copilul trebuie învăţat să se roage cu căldură şi cucernicie. Şi să nu-mi spui că nu va voi, pentru că un copil care are o gândire corectă şi este şi plin de viaţă se roagă cu uşurinţă. Exemple? Câte vrei: Daniel şi Iosif. Nu-mi spune că Iosif avea 17 ani. Gândeşte-te că el a reuşit să-şi atragă iubirea tatălui său mai mult decât ceilalţi fraţi.

Iacov, nu era şi mai tânar? Sau Ieremia. Daniel, nu avea doar 12 ani? Solomon, iarăşi, tot 12 ani avea când a rostit acea minunată rugăciune. Iar tânărul Samuel îşi învăţa el însuşi învăţătorul. Să nu deznădăjduim! Unui copil nu-i place să se roage dacă este foarte tânăr ca suflet, nu ca vârstă, adică dacă sufletul lui nu este format.

Un copil trebuie să înveţe să se roage cu cucernicie şi, pe cât îi este posibil, sa ia parte la privegheri, în general să ne străduim să-i insuflăm caracterul unui om sfânt. Un copil care nici nu jură, nici nu vorbeşte urât, nu înjură şi nu urăşte, ci, în loc de toate acestea, posteşte şi se roagă, va fi cu siguranţă un om foarte înţelept.

Nu aţi văzut că cei ce locuiesc în oraşe, de abia ce-şi înţarcă pruncii şi îi şi fac purtători de ramuri la serbări, patroni de lupte, şefi la sălile de sport şi conducători de cor? Aşa să facem şi noi. Încă din fragedă pruncie să-i conducem spre viaţa cerească. Cea pământească cere numai cheltuieli şi nu aduce nici un câştig.

Într-adevăr, spune-mi ce folos ar putea avea cineva din aplauzele şi din strigătele de admiraţie ale mulţimii. Când vine noaptea, tot acel zgomot şi toată acea zarvă se stinge. După ce petrecerea se termină, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis plin de desfătări, „adulaţii“ rămân iarăşi pustii de orice bucurie şi nu le mai pasă, chiar dacă ar vrea, nici de cununi, nici de hainele luxoase, nici de înfăţişarea impunătoare, pentru ca toate acestea au trecut mai repede decât cel mai repede vânt.

În schimb, viaţa cerească este cu totul diferită. Ne aduce câştig mult şi neîntrerupt. Pe cel ce trăieşte deja în ceruri nu-l aclamă tot timpul oameni beţi, ci mulţimea îngerilor. Dar ce spun mulţimea îngerilor? Domnul Însuşi, Stapânul îngerilor îl laudă şi îl întâmpină cu bucurie şi cu cinste. Şi cel lăudat de Dumnezeu nu o zi, nu două, nu trei, ci veşnic sărbătoreşte încununat şi niciodată nu-şi va vedea creştetul gol, lipsit de slava cerească. Dânsul, la această serbare, nu ţine doar câteva zile, ci o veşnicie.

La această liturghie sărăcia nu poate fi niciodată o stavilă, pentru că şi cel sărac o poate împlini, mai ales cel sărac, fiindcă el este liber de orice zădărnicie lumească.

El nu trebuie să cheltuiască bani şi averi, trebuie să aibă doar sufletul curat şi mintea plină de înţelepciune. Din înţelepciune i se nasc sufletului veşmintele vieţii cereşti şi din înţelepciune i se împleteşte cununa. Dacă sufletul nu este împodobit cu faptele bune ale virtuţii, aurul mult nu-i este de nici un folos; tot aşa cum sărăcia multă nu-l poate vătăma în nici un fel, dacă a strâns o comoară lăuntrică. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii)