Individule!

Într-un mesaj de pe un blog am putut citi următoarea apostrofă la adresa cuiva, căruia i se impută felul de a se exprima: „Nici la şatră nu se vorbeşte aşa, măi individule!!!“. Aceeaşi valoare generală poate fi recunoscută şi în caracterizarea (tot de pe un blog) a laşităţii altcuiva: „Măi individule, că altfel nu pot să îţi spun, pentru că nu ai nici măcar curajul de a-ţi dezvălui identitatea…“. Evident, în aceste contexte substantivul individ este un depreciativ, ba, mai mult, un termen de ocară, fapt ce nu are nici o legătură transparentă cu sensul de bază, înregistrat în dicţionare, al neologismului, care înseamnă, pur şi simplu, „orice fiinţă considerată ca unitate deosebită, în raport cu specia din care face parte“. Aşadar, un individ (sau o individă) este un ins (respectiv o insă), iar împrumutul păstrează sensul de bază din latină: in-dividuum „indivizibil, inseparabil“. De aceea, ne putem întreba cum se explică conotaţia negativă, cea pe care o putem identifica în enunţurile citate mai sus şi care a fost notată şi în dicţionare: „persoană necunoscută sau pe care nu dorim s-o cunoaştem sau o dispreţuim“.

Cu această utilizare, termenul a căpătat circulaţie la noi prin limbajul juridico-administrativ, printre contextele curente fiind de reţinut cele din procesele-verbale ale poliţiei; de exemplu, „un individ suspect“, „individ dubios“, „individ fără domiciliu cunoscut“ etc. De aici, modelul acestor solidarităţi lexicale a pătruns în vorbire, în contexte comparabile: „individ lacom, impulsiv, grosolan“ etc. Găsim o asemenea înşiruire de defecte chiar într-un mesaj de pe internet: „Măi individule abject, grobian şi martzafoi, acum sunt prea bine dispusă ca să mai tastez ceva pre limba ta…“. Iată şi femininul: „Ce ai face tu, individo, dacă eu ţi-aş zice că vreau să…“.

În conformitate cu „norma lingvistică“, putem spune şi „individ onest, capabil, sau demn de respect“, dar astfel de asocieri nu sunt folosite decât rar, deoarece calităţile sunt atribuite persoanelor cunoscute şi apreciate, iar termenul individ s-a asociat deja cu… defectele! Cea mai bună dovadă o constituie precizarea din cel de al doilea exemplu dat mai sus: „că altfel nu pot să îţi spun“, pe care, în termeni apropiaţi, am notat-o şi într-o emisiune tv, în care Octavian Cozmâncă (în 2002) vorbea despre un primar al Clujului (din aceeaşi perioadă), Gheorghe Funar: acesta îi apărea demnitarului drept „un circar naţional şi internaţional“, declarând că ar fi sătul (!) de „acest individ, că nu pot să-i spun altfel“ etc. Oricum, într-un proces de calomnie într-o asemenea situaţie şi pe această bază („M-a insultat! M-a făcut individ! Am martori!“), niciun lingvist, în ipostaza de eventual consultant, nu va putea susţine că aici, obiectiv vorbind, avem de a face cu o insultă propriu-zisă.

Să mai adăugăm câteva exemple de pe internet, în care folosirea (oricum depreciativă) a termenului oscilează de la tonul protector-superior la cel de-a dreptul dispreţuitor: „Dragă individule, după cum vezi şi tu în lume, în ziua de azi, dacă nu ai o facultate terminată, ajungi să speli WC-uri în alte ţări…“; „Mare naiv eşti măi individule...“. Şi, în sfârşit: „Individule manelist, Academia reprezintă o asociaţie de oameni de ştiinţă, literaţi, artişti, care constituie nuclee ale activităţii culturale dintr-o anume ţară… Salam... wake up! Tu eşti un individ care promovează incultura!“ (diatribă la adresa unui manelist ce ar vrea să înfiinţeze o „Academie de artă şi muzică“, dar care „de-abia scoate două silabe în limba română“ şi „faultează gramatica limbii române în fiecare secundă“).

Ne confruntăm, aşadar, cu un fenomen de patologie lingvistică; o impresie pornită din vorbirea semidoctă, deformatoare a sensului, tinde să devină uzuală: ca să nu mai vorbim de politicieni, constatăm că printre cei pentru care individ s-a instalat în zona deprecierii se află şi persoane al căror statut cultural ridicat, după atitudine şi după ansamblul exprimării, este indubitabil.