Îndoiala lui Toma şi certitudinea vederii

„L-a văzut cineva pe Dumnezeu? S-a întos cineva de dincolo? Cum să cred?“ Nu este nevoie să explic prea mult aceste gânduri. Ele aparţin acelora care îşi fundamentează necredinţa pe lipsa unor dovezi palpabile ale existenţei lui Dumnezeu. Bănuiesc că nici nu sunt de condamnat. Mai degrabă mă încearcă un sentiment de tristeţe în ceea ce îi priveşte, deoarece ei sigur au lipsit de la întâlnirea cu Apostolul Toma, din a doua duminică de după praznicul Învierii. Atunci când în toate lăcaşurile de cult s-a citit o pericopă de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Ioan 20, 19-31), fragment ce a pecetluit o falsă impresie despre Toma, fiind cunoscut de atunci ca simbolul necredinţei şi al îndoielii.

Fără doar şi poate, Sfântului Apostol Toma i s-a făcut o nedreptate. Pentru că prejudecata la care mulţi subscriem, cum că el ar fi un om necredincios, este dovada unei erori de logică, a unor lacune de cunoştinţe biblice şi istorice şi, mai ales, dovada părtinirii noastre. De ce?

Doar Toma s-a îndoit? Nu, nicidecum. Toată lumea s-a îndoit. Toţi cei care erau în preajma Mântuitorului au avut clipe în care nu au crezut că El a înviat. Nu a fost nici unul care să nu fi căzut pradă şovăielii. Primele martore ale Învierii, femeile mironosiţe, au văzut piatra ridicată de la mormânt, dar nu s-au gândit că Hristos a înviat, aşa cum spusese, ci au bănuit cu totul altceva: „Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus“ (Ioan 20, 2). Iar Apostolul Marcu ne spune că, plecând de la mormânt, erau cuprinse de frică şi de uimire“ (Marcu 16, 8) şi erau nedumerite (Luca 24, 4). Maria Magdalena, vorbind cu Iisus, dar neştiind că este El, nici nu concepea faptul că Iisus a înviat, punând lipsa trupului din mormânt pe seama unui furt sau al unei mutări: „au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“ (Ioan 20, 13). Apostolii, după ce au primit mărturisirea Mariei Magdalena, „auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut“ (Marcu 16, 11). Ba, ceea ce spun femeile li s-a părut ca „o aiurare şi nu le-au crezut“ (Luca 24, 11). Şi nici pe alţi doi, care mergeau la o ţarină, şi cărora Iisus li S-a arătat, ucenicii nu i-au crezut (Marcu 16, 12-13), aşa încât, atunci când Mântuitorul Se arată şi apostolilor Săi, „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16, 14).

Toţi au primit dovezi concrete. Îngerul le spune femeilor venite dis-de-dimineaţă la mormânt: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi, iată, va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea“ (Matei 28, 6-7). Şi, mai departe, „când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat“ (Matei, 28, 9).

Petru şi ucenicul cel iubit al lui Iisus, dorind să se convingă de veridicitatea celor relatate de femeile mironosiţe, au alergat la mormânt şi au văzut „giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut“ (Ioan 20, 6-8).

Aşadar, având tabloul complet al persoanelor cărora li s-a vestit Învierea Domnului, mai putem spune, oare, că Toma a fost necredincios? Sau, mai exact, că a fost singurul care s-a îndoit? Singurul care a dorit o dovadă concretă? Nu au fost toţi în aceeaşi situaţie? Pericopele evanghelice ne prezintă oameni care nu au crezut cu uşurinţă minunea aceasta. Pentru că, să fim realişti, era de necrezut. Cum să crezi aşa ceva? Este un lucru cu neputinţă de priceput de mintea omenească şi, chiar dacă ţi-ar relata cel mai apropiat dintre ai tăi o asemenea faptă, ţi-ar fi greu să-l crezi. Apostolii nu s-au dovedit naivi, visători, ci, mai degrabă, oameni înzestraţi cu spirit critic, oameni fireşti. Şi, o, Doamne!, cât de bine că este aşa! Pentru că, altfel, puţinătatea credinţei noastre nu s-ar vedea întărită deloc. Dar ei, oameni slabi şi pragmatici ca noi, au dorit să-şi dovedească lor mai întâi că Învierea este un fapt real. Şi prin ei, şi noi avem mărturia că ridicarea lui Hristos dintre cei morţi este un fapt veritabil.

Revenind la Toma, „eroul“ acestei duminici, cu siguranţă nu mai putem spune despre el că ar fi necredincios. A cerut doar ceea ce, mai înainte, ceilalţi primiseră deja: o dovadă palpabilă. Mai mult decât atât, mai aducem două argumente care să întărească falsitatea opiniei privitoare la necredinţa lui, două evenimente petrecute unul înainte şi unul după Învierea Mântuitorului Hristos. Atunci când arhiereii şi fariseii plănuiau cum să-L ucidă pe Iisus, ucenicii se temeau să meargă cu El spre Ierusalim. Toma, singur, îi întăreşte şi îi încurajează, dovedind bărbăţie, credinţă, fidelitate: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!“ (Ioan 11, 16). Iar după Pogorârea Duhului Sfânt, după ce apostolii au plecat în toată lumea la propovăduirea Evangheliei, Toma a ajuns în părţile Indiei, unde a murit ca martir.

În final, nu putem spune decât atât, subliniind tema zilei: nu mă îndoiesc de credinţa lui Toma, ci de putinţa noastră de a fi ca Toma. Fă-ne, Doamne, necredincioşi ca Toma!