Îndreptar canonic: Când putem şi avem voie să ne schimbăm duhovnicul?

Duhovnicul trebuie ales dintre preoţii parohiei de care aparţinem. Dacă aceştia nu ne mulţumesc duhovniceşte, putem merge în căutarea altuia, după sufletul nostru. Dar a părăsi duhovnicul pentru că nu are „har“ sau pentru că ne dă canoane prea grele nu sunt motive. Despre căutarea şi păstrarea legăturii cu părintele duhovnic aflăm mai multe de la pr. Nicolae D. Necula, profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Efectele practice ale spovedaniei depind de priceperea şi măiestria duhovnicului. În trecut, duhovnicia, adică îndreptăţirea de a administra Taina Sfintei Spovedanii, pe care preotul o poate săvârşi în virtutea hirotonirii sale, nu se dădea decât după un oarecare timp de experienţă pastorală, liturgică şi de viaţă care să-l facă pe preot apt a fi cu adevărat un părinte duhovnicesc al păstoriţilor săi şi un bun sfătuitor sau îndrumător al acestora. În Taina Spovedaniei trebuie să zidim de fiecare dată, nu să dărâmăm; să vindecăm rănile, nu să le adâncim sau să le agravăm prin nepriceperea noastră. De aceea, este firesc ca majoritatea credincioşilor să caute şi să prefere duhovnici în vârstă, care au o bogată experienţă pastorală şi al căror cuvânt este hotărâtor pentru viaţa credinciosului. În Taina Spovedaniei este importantă nu numai mărturisirea păcatelor şi primirea iertării sau a dezlegării de ele, ci şi sfatul sau îndrumarea, justa apreciere a faptelor săvârşite şi aplicarea cu metodă şi tact a unei epitimii, ca şi instruirea religios-morală pe care preotul o face în asemenea împrejurare, spovedania fiind un mijloc admirabil de catehizare individuală.

Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a se discuta sau angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie. Mulţi credincioşi spun că unii preoţi au har, iar alţii nu. A gândi şi a face o asemenea afirmaţie înseamnă o gravă insultă la adresa instituţiei preoţiei. Nu există preot cu har şi preot fără har, fiindcă toţi primesc acelaşi har prin sfinţirea în treapta respectivă. Harul cu care se crede că sunt înzestraţi în plus unii slujitori nu este altceva decât competenţă, pregătire, cultură, măiestrie pastorală, care fac ca aceşti slujitori să se evidenţieze. Şi atunci, asemenea preoţi sunt căutaţi de credincioşi, mai ales pentru spovedanie. Iertarea păcatelor sau dezlegarea de acestea o poate da orice preot, şi ea este valabilă, dar spovedanie eficientă pentru viaţa morală a credincioşilor nu poate face oricine, ci mai ales cel cu pregătire şi experienţă pastorală.

În cadrul unei parohii este bine ca enoriaşii să se spovedească la preotul sau, când sunt mai mulţi, la preoţii lor, pentru că aceştia sunt cei care le asigură întreaga asistenţă religioasă, creându-se în felul acesta o legătură sufletească firească şi necesară cu păstorii lor. Dacă însă unii credincioşi, din motive de ei ştiute, vor să meargă în altă parte pentru spovedanie, o pot face fără nici un fel de îngrădire.

Se pune adesea de către credincioşi întrebarea dacă ne putem schimba duhovnicul şi dacă nu se comite prin aceasta un păcat. Fără îndoială că duhovnicul îl putem schimba şi nu săvârşim prin aceasta nici un fel de păcat. Îl putem schimba după ce moare, când pleacă din parohia unde suntem, când ne mutăm noi în altă parohie - deşi în ultimele două cazuri putem păstra legătura cu el - , şi când nu suntem mulţumiţi de felul în care ne spovedeşte. De ce se spune totuşi că nu e bine să ne schimbăm duhovnicul? Duhovnicul ne ştie intimităţile şi problemele sufleteşti pe care noi i le-am prezentat, urmărindu-ne în timp îndreptarea noastră duhovnicească şi progresul nostru spiritual. Când ne schimbăm duhovnicul, trebuie ca, într-un fel, să o luăm de la capăt, pentru ca acesta să ştie pe cine are în faţă. Schimbarea duhovnicului dintr-un motiv sau altul nu constituie nici un fel de păcat. Insă dacă avem de îndeplinit un canon sau am fost legaţi de un duhovnic, tot el este cel care trebuie să ne dezlege sau să constate îndeplinirea canonului. Nu este îngăduit să ne schimbăm duhovnicul fiindcă ne-a dat canon greu, ci abia după îndeplinirea canonului. Numai în cazul în care moare duhovnicul care ne-a legat sau nu mai putem lua legătura cu el, putem apela pentru dezlegare la alt duhovnic, înştiinţându-l pe acesta de cele întâmplate. În concluzie, este bine să păstrăm legătura cu acelaşi duhovnic care ne devine ca un părinte spiritual, iar dacă împrejurări deosebite sau preferinţe personale ne determină să-l schimbăm, o putem face fără nici un fel de teamă că prin aceasta comitem un păcat. (fragmente din Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, pr. prof. dr. Nicolae D. NEcula, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996)